Singurătatea conacului de la Ţigăneşti

Călător înfrigurat pe pustiurile îngheţate ale judeţului, te opreşti la Conacul din Ţigăneşti cu gândul la un vin fiert. Sau măcar la un ceai cald, aşa cum poate se servea în vremea neamului Conăcheştilor. Chit că-l faci cu o maşină mică, drumul până la Tecuci nu e chiar scurt, iar de acolo tot mai ai vreo 5 kilometri. Plus că treci un pod peste firavul Bârlad, ca-n poveştile cu  şapte mări şi şapte ţări…   În realitate, aproape nimic de poveste nu a mai rămas pe locul unde odată a locuit boierul Costache Conachi, precursorul poeziei româneşti.
Tăcere şi o legendă cu nuntaşi
La poarta firavă de la intrarea în curtea conacului nu ne întâmpină nimeni, nici măcar un zgomot, nici măcar o rază de soare. Asta deşi săptămâna trecută, ne-am anunţat venirea – a mea, a unor colegi din presă şi a unui consilier de la Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Galaţi. Pe vremea lui Conachi, comis, ispravnic, logofăt şi vel vornic, dar, mai presus de toate, poet, caleştile cu cai intrau pe poarta monumentală în stil neogotic, pe care o zărim undeva în dreapta imensei curţi. Ce clinchete şi trap de cai trebuie să fi fost odată aici!
Se povesteşte că „Poarta lui Vogoride”, numită astfel după ginerele lui Costache Conachi, a fost ridicată chiar cu ocazia căsătoriei celor doi tineri, ca alaiul de nuntaşi să aibă o intrare triumfală.
Istoria proprietarilor
Din secolul al XVIIl-ea, când a fost construit, şi până azi, conacul din Ţigăneşti, comuna Munteni, a trecut prin vremuri zbuciumate. Unul dintre nepoţii buni ai lui Conachi a vândut moşia şi conacul unui proprietar de terenuri şi prefect al Tecuciului, Tache Atanasiu.
Prin testament, acesta a lăsat totul moştenire Academiei Române, care a avut obligaţia să organizeze la moşie o şcoală de agricultură. Ceea ce s-a şi întâmplat, dar numai până la venirea comuniştilor.
La începutul anilor ’70, proprietar a devenit Combinatul Siderurgic, pentru ca, la 10 ani după Revoluţie, conacul să intre în proprietatea unei societăţi desprinse din Sidex, SC Dunasi SA.
Între timp, conacul a devenit un fel de vilă unde se perindă oameni de partid sau simpli angajaţi ai Combinatului, apoi loc de cazare cu două margarete.
De câţiva ani încoace, după ce Dunasi a intrat în lichidare, conacul a intrat în administrarea firmei lichidatoare şi a fost scos la licitaţie de aceasta din urmă, dar fără vreun succes la „boierii” zilelor noastre.
Iepuri, fazani şi un jder
În tărâmul părăsit de oameni, mai împărăţeşte doar natura. Iepuri de câmp îşi fac veacul prin curtea conacului fastuos odinioară, păsări neştiute (fazani?) îşi imprimă penajul pe zăpada proaspătă, iar în clădirea fără chiriaşi locuieşte un jder. Cel puţin aşa crede unul dintre paznici, Ion Chiriac, gălăţean care ştie conacul de pe vremea când proprietar era Sidexul.
„Cred că şi-a găsit culcuşul în pod, îi văd urmele, îl simt, deşi n-apuc să-l văd”, râde acesta, plângând în acelaşi timp omul de nenorocul conacului: „Ce vremuri erau odată! Când se aprindeau toate felinarele din curte şi candelabrele dinăutru, se lumina ca ziua de spuneai că e soarele pe cer! Ce frumuseţe! Acum…”
Unde-i veacul de-altădată?
Acum, dacă păşeşti în clădire, cu greu te transpui în lumea unde a trăit un logofăt. Podele mizerabile, geamuri neşterse, tâmplărie ruptă, ger de crapă tot, camere de cazare aproape devastate.
Nu te ajută să ieşi din timp nici mobilierul de fost motel, nici… designul, schimbat cu totul de diverşii proprietari. Izul de vin vechi, care umplea altădată renumita pivniţa boierească, nu mai buimăceşte niciun simţ.
Deşi rezistă mai bine ca alte monumente de patrimoniu lăsate în paragină, clădirea dă şi ea semne de îmbătrânire: în zidul aripei din stânga se vede bine cărămida de la începutul secolului al XIX-lea, dar în zidărie sunt şi alte fisuri abia perceptibile. Şi poarta monumentală ar avea nevoie de o restaurare.
Speranţa moare ultima
Reprezentantul Direcţiei pentru Patrimoniu nu poate decât să constate cu amărăciune o stare de fapt: acum 3 ani, nimeni nu a fost interesat să investească bani în conacul scos la vânzare, apoi, deşi are dreptul legal să revendice clădirea luată cu japca de comunişti, Academia Română nu a făcut-o nici până acum.
„Noi monitorizăm monumentul istoric, ţinem legătura cu lichidatorul şi facem eforturi pentru valorificarea clădirii. Am propus, ca ultimă soluţie, exproprierea publică a imobilului. Cu alte cuvinte, trecerea lui din proprietatea privată în cea publică, tocmai pentru a-l salva. Totul ţine însă de cât de mult vrea Consiliul Judeţului să-i dea valoare”, am aflat de la consilierul Marius Mitrof , care ne-a fost ghid în vizita la conac.
Deşi Galaţiul nu e sărac în conace boiereşti aflate în patrimoniul cultural (Ţigăneşti, Cincu, Călmăţui, Ghidigeni şi Mânjina), cel al lui Costachi Conachi are pe lângă  avantajul istoric şi pe acela că e poziţionat în calea potenţialilor vizitatori, pe DE 581, între Tecuci şi Bârlad.
Ca de fiecare dată, speranţa că lucrurile s-ar putea îndrepta în bine moare ultima. Mai rămâne ca şi cei în drept să o facă să acţioneze în consecinţă

Autor: Cristina S. Carp
Sursa: Viata-libera