Într-o vreme în care vedem în jurul nostru o luptă acerbă pentru recuperarea, uneori dubioasă a bunurilor confiscate cândva de regimul comunist, poate părea curios să vedem că există oameni care donează proprietăți importante, comunității în care au trăit. Gestul devine și mai valoros atunci când donatorul a plătit tribut la viața sa, printre altele, cu ani grei de pușcărie politică.

Soții Lucia și Constantin Ionescu Grebăn fac parte din marea masă a acelor români care au trecut prin calvarul regimului comunist: confiscarea casei, a pământului, purtați prin domicilii provizorii, pușcărie politică. Au lăsat pentru judecata de apoi umilințele la care au fost supuși, sau poate tocmai din acea suferință s-a născut gândul generos de a dărui administrației tecucene o casă extrem de valoroasă care să găzduiască o grădiniță sau un cămin pentru „seniorii” pensionari ai locului.

În felul acesta Lucia și Constantin Ionescu Grebăn se alătură, chiar și la alte coordonate, marilor familii tecucene de donatori: Cincu, Anastasiu, Săndulescu, Sturza, Racoviță și altora ca ei, care au făcut din generozitate un mod simplu, creștinesc, de A fi și nu doar A avea…! Toți aceștia au arătat semenilor că virtutea nu stă doar în a munci și a strânge pentru tine, ci și în a dărui și altora din prisosul bunurilor tale.

Dialogul de mai jos, care vine cumva în sprijinul afirmațiilor noastre, a avut loc cu puțin timp înainte de ziua de naștere a doamnei Lucia: 20 februarie.

La mulți ani doamna Lucia! Cum priviți viața de la înălțimea vârstei de 94 de ani?

Mulțumesc pentru urare! Cât despre ,,înălțime” cred că sunt foarte multe de spus, am avut o viață în care am trecut prin multe. Din nefericire nu am avut copii, dar Dumnezeu mi-a hărăzit să trăiesc lângă un soț bun și iubitor, cu care am fost alături aproape 70 de ani, mai exact până pe 4 aprilie 2017 când, la 96 de ani, el a plecat la Ceruri…

Vă considerați bucureșteancă sau tecuceancă?

Sunt o bucureșteancă cu multe doruri de Tecuci! Probabil că așa ar fi răspuns și soțul meu. În nenorocita perioadă a anilor ‘50 am plecat cu toată familia în pribegie la București, pentru ca să ni se piardă urma. În Tecuci am locuit vizavi de fosta Prefectură, pe str. Boteanu, iar numele de domnişoară era Dragomir Cecilia Lucia Rodica. Tata a lucrat în finanţe, la Administraţia financiară. Eu am făcut A.S.E. -ul și din cauza dosarului ,”nesănătos” am reușit să lucrez destul de târziu, la Direcţia Centrală de Statistică.

Soțul era tot din Tecuci?

Da. A făcut liceul în Tecuci, primele 6 clase, iar 7-8 în Brăila, la Liceul ,,Nicolae Bălcescu”. Soţul meu a făcut primul an la Facultatea de Agronomie din București, după care s-a mutat la Iaşi, unde a terminat tot Agronomia în 1946, după ce a întrerupt un an din cauza războiului. Socrul meu a fost directorul Camerei Agricole şi Silvice, care era atunci, pe bulevard, aproape de centru.

Vă amintiți cum v-ați cunoscut?

În Tecuci ne-am cunoscut. Să vă spun cinstit tata era foarte sever, nu prea ne lăsa să ieşim la plimbare. Pe atunci fetele mergeau pe un trotuar şi băieţii pe un alt trotuar, nu ne întâlneam decât la un ,,five a clock”… Sa întâmplat să vină în vizită, o verişoară de-a mea, al cărei prieten, era prieten cu viitorul meu soţ. Ne-am cunoscut, ne-am plăcut, am ținut prietenie şi în 1951 a avut loc căsătoria.

Ce politică a făcut soțul dvs.?

Mai mult a visat să facă politică, entuziasmul

tinereții. În ultimul an de facultate a avut coleg şi bun prieten cu el, pe băiatul unui avocat, Petre Croitoru din Tecuci. S-au implicat în alegerile din 1946 împreună cu alți membri ai Partidului Național Țărănesc. După cum se știe, au câștigat alegerile, dar rezultatul a fost măsluit și a urmat represiunea care a durat mulți ani. Terminase facultatea. Vreo 5 ani a fost alături de tatăl său, administrator la proprietatea pe care o aveau la marginea cartierului tecucean ,,Nicolae Bălcescu”.

Veniseră corbii stalinismului peste români…

Au urmat niște ani de chin și umilință. În 1950 casa noastră , mai bine zis a socrului meu, de pe Bulevardul Victoriei a fost naționalizată. Este construită în 1938 cu niște meșteri italieni și după 12 ani au fost alungați din casă. Soțul era urmărit și amenințat. În ziua de Sf. Maria, 15 August 1952, când la Tecuci se făcea iarmarocul pe malul Tecucelului, eram împreună acolo. El a presimţit ceva, a zis că nu mai mergem acasă în seara aceea şi ne-am dus undeva la niște prieteni, unde am stat noaptea. Dar dimineaţă, acolo unde am stat noi, au apărut vreo 5 ostaşi şi un sublocotenent de securitate care a zis că au venit să-l ia pe soțul meu. L-au luat, mi-a zis să mă duc acasă pentru ca să-i aduc schimburi, dar când m-am întors nu mai era. În 1951 ne-am căsătorit și după 1 an şi 3 luni l-au arestat.

Ați știut unde l-au dus?

Târziu am aflat. La început a fost dus la Canal, unde a stat mai mult de un an. Nu avea voie la scrisori, trimiteam pachete, a fost bolnav, i-am trimis medicamente şi nu i le-au dat, a stat la carceră. După un timp a fost transferat la Oneşti. Acolo, ei au ridicat o unitate industrială, tot subsolul era făcut de deţinuţii politici. A stat 2 ani fără o lună. În aprilie 1954 i-au dat drumul. Pe biletul de liberare nu era scris decât numele lui, nu știa de ce a fost închis, nimeni nu i-a spus nimic.

Cum v-ați descurcat după naționalizarea casei?

Umilitor! Am locuit cu chirie o perioadă pe str. Elena Doamna, nr.51, la căpitanul Bârhală, dar ne-a scos de aici un fost țărănist, care venise în țară cu Divizia ,,Tudor Vladimirescu”. Apoi am stat vreo 6 luni în casa Savopol, cumnatul doamnei prof. Ruță, dar ne-au evacuat pentru că rușii au vrut să facă acolo, comandamentul lor. De aici ne-au dus pe str. Anton Cincu, unde a locuit generalul de aviație Marin Vasile. Am stat până au venit iarăși rușii, care ne-au luat aproape totul, înghesuindu-ne într-o cameră… Doamne câtă suferință am îndurat!

Ce s-a întâmplat după ieșirea din pușcărie?

Când l-au liberat pe el, familiile noastre erau în București. Nu îl angaja nicăieri, a lucrat 7 ani ca necalificat la o firmă care căra marfă, în special alimente, la somităţile vremii. În 1961 s-a dat o dezlegare, cei care au fost închişi şi au avut condamnări mai ,,ușoare” pot să se angajeze pe funcţia sau meseria care o au. Atunci a depus cerere la minister şi în 1962 a plecat ca inginer în județul Teleorman, unde a lucrat până în 1982 când a ieșit la pensie.

La dvs. a fost mai ușor cu serviciul?

Eu nu lucram, mult mai târziu am reuşit să-mi iau servici, din cauza dosarului. Când am intrat la Direcţia Centrală de Statistică am scris şi eu acolo că soţul meu îşi face armata, nu ştiu ce… aşa era pe atunci. După un timp s-a descoperit şi a venit un colonel care se ocupa probabil de dosare şi-mi spune ,,tovarăşa, hai să rupem asta şi faceţi o declaraţie nouă, aşa cum s-au petrecut lucrurile”. Am muncit aşa de mult acolo, încât eram apreciată pentru activitatea pe care o duceam. Aşa am scăpat cu obraz curat, nu m-au sancționat că am minţit.

Mai veneați pe la Tecuci?

Am fost doar de câteva ori și cu multă teamă. Odată soțul s-a dus pe la ferma lor din cartierul Bălcescu, să revadă locurile copilăriei, dar l-au alungat ca pe un câine. A suferit foarte mult…

Cui aparține ideea de a dona casa din str. Victoriei, Nr. 27, fosta Grădiniță Nr. 8, sau ,,casa ninsă” cum mai este ea cunoscută de tecuceni?

La început ne bătea gândul să-o vindem. Persoane care vroiau să o cumpere erau destule, unul dorea să o demoleze să-şi ridice un bloc, altul să facă ceva pentru petreceri, dar în martie 2017, cu o lună înainte ca soțul să decedeze, am stat noi de vorbă şi a spus dragă, mai bine o lăsăm prin donație Primăriei Tecuci, să fie grădiniţă sau un cămin pentru ,,seniorii” pensionari. Și aşa a rămas: ,,Cămin de seniori Dumitru și Constantin Ionescu Grebăn”. Eu nu doresc să fiu trecută.

De unde vine numele ,,Grebăn”?

Grebăn este o comună în fostul județ Râmnicu Sărat, unde s-a născut socrul meu Ionescu Dumitru. El și-a dorit să adauge și numele satului de unde venea.

Cam ce valoare are casa?

Am avut oferte de peste 5 miliarde lei, vechi, dar nu banii ne-au interesat. Părinții mei, socrii mei, eu și soțul meu aparținem acelui cer și pământ al Tecuciului. Acolo a fost munca lor. Am dorit să lăsăm ceva care să dăinuie în timp, pentru oamenii locului.

Viorel Burlacu