Ioan Purdelea (1931-1990)

Pe Ioan Purdelea l-am cunoscut la începutul anilor `80, mai mult intersectându-mă cu el la serile de lucru ale Cenaclului literar “Calistrat Hogaș” al Casei de Cultură din Tecuci. De cele mai multe ori ședințele de cenaclu se suprapuneau cu repetițiile formației de teatru, așa că în rare cazuri reușeam să particip la dezbaterile poeților tecuceni. Ioan Purdelea era o prezență atât de sobră și discretă, încât eu un tinerel trecut puțin de douăzeci de ani, mă simțeam ca un elev în fața profesorului pe care doar îl saluți și mergi mai departe…

Aproape întotdeauna era singur sau în orice caz lăsa impresia unui om singuratic. “Sunt ca și tine de efemer/și de vulnerabil/în vuietul lumii…/Și tot ca tine de trecător/și de singur/sub licărul stelelor.” Uneori îl vedeam, în drumul lui spre casă, trecând pe sub castanii Grădinii publice. Lăsa în urmă o dâră de melancolie, asemenea unui parfum de femeie, care te face să întorci privirea. Tăcut, aproape introvertit, cu un zâmbet ce trăda expresia unui poet romantic ce își cântă în gând propriile stihuri: ,,Îmi umblă prin auz un plâns de flaut/Și mi se tolănește nostalgia-n piept.”

Ioan Purdelea s-a născut în Tecuci pe 29 ianuarie 1931 și a absolvit cursurile fostului Liceu de băieți. Și-a împărțit viața între registrele anoste ale profesiei de economist și portativul registrului liric în care se înscrie creația sa, mare parte rămasă în manuscrise. O boală perfidă care nu prea se vede la “suprafață” l-a chinuit mulți ani și în cele din urmă i-a adus mult prea devreme sfârșitul, pe 29 iunie 1990. Un capăt de “drum” pe care l-a văzut și l-a răscolit deseori în versul său: “Mă fură nostalgia/în aerul poeziei/Și iar mi-e trupul harpă/cu strunele în vînt./Pierd și acorduri grave -/rar mă sărută viața./Și-s cam demult în lume:/învăț să fiu pămînt.” (Harpă bolnavă).

A fost primul poet tecucean care a trăit bucuria de a-și vedea stihurile publicate în pagini de carte. În anul 1972, la Editura Litera vedea lumina tiparului volumul de poezie “Vama hățișului”. Ceva mai târziu, în 1988, la aceeași editură i-a apărut placheta de versuri “Sunet de flaut.” Din câte știu, în arhiva familiei se găsesc mai multe manuscrise nepublicate, din care ar putea fi alcătuit încă un volum de poezie.

A legat o frumoasă prietenie cu poetul Ioanid Romanescu, cel care îl va publica pe tecuceanul Dionisie Duma în “Convorbiri literare.” Au fost multe “descinderi” la Tecuci ale poetului ieșean, iar locuințele celor doi deveneau tribune pentru lungi dezbateri rostuite pe întrebările rostite și mai ales cele nerostite despre drumurile vieții literare. Dintre tecuceni i-au fost mereu aproape de harpa sufletului scriitori precum Ionel Necula, Victor Lupu, Dionisie Duma, Ghiocel Pavel, convivi care nu de puține ori completau agenda nocturnă a unor cenacluri ad-hoc.

Aedul cu flaut de înger a rămas în arhiva Cenaclului tecucean ca o prezență discretă, un romantic incurabil ale cărui versuri degajă o aură de lumină cu irizări tomnatice, care nu au nevoie de un “latter edit” pentru că au fost dintotdeauna lipsite de ditirambii ideologiei totalitare în care a trăit și pe care a traversat-o cu eleganță și mai ales cu demnitate.

Autor Viorel Burlacu