Un Om din Tecuci – La mulți ani Doamna Prof. univ. dr. Aglaia Gugui !

   Zilele trecute am avut bucuria, ca prin sălile muzeului să mai descopăr un Om din Tecuci, dar pe care l-am așezat mai altfel decât în versul șugubăț al unui mare poet român, și-l numesc aici pe neliniștitul Mihai Ursachi, cel care descoperise tecuceanul cu ,,un motor, dar care nu i-a folosit la nimic..”

Viața mi-a dat șansa să cunosc mulți tecuceni, oameni cu ,,motoare” puternice, care sunt fără îndoială modele, mărci autentice și valoroase pentru orașul acesta în care s-au născut. Acum am întâlnit un dascăl cu vocația catedrei, un om cu gând frumos despre locul și oamenii Tecuciului: Prof. univ. dr. Aglaia Gugui, o ploieșteancă cu buletin de prahoveancă, dar cu emoții în gând și în suflet pentru orașul copilăriei și al adolescenței tecucene.

• • În ce perioadă ați fost elevă la Liceul de Fete ,,Tache și Elena Anastasiu”?
  • În anul 1940 am intrat și am terminat clasa a VIII-a în 1947.
  • Ați fost colegă cu Tamara Buciuceanu?
  • Da,Tamara era cu un an mai mică iar sora ei, Iulia cu un an mai mare. Dar numai un an au stat în Tecuci. După aceea, cred că au plecat la Iași. Tatăl lor a fost profesor de muzică în liceul nostru.
  • Vă amintiți câteva nume de profesori pe care i-ați avut?
  • Acum îmi vine în minte doamna Elena Ruță, care era și director al liceului. Era foarte severă cu noi, dar mi-a plăcut foarte mult de ea, îmi doream să ajung și eu la catedră, severă serioasă. Mie mi-a fost model. Mai era profesor de limba română și doamna Tănăsescu. Filosofie am făcut cu părintele Bejan, un om foarte deștept, cultivat, gimnastică cu doamna Florea, iar limba germană cu doamna Alexinschi, soția prof. de biologie. La geografie și istorie în primii ani am avut-o pe domnișoara Bruzdeu, o basarabeancă refugiată de la Bălți. Limba franceză, cu doamna Bogdan, dar nu-am făcut decât clasa I-II de liceu,  pe urmă   s-a pensionat și a venit o domnișoară, Gheorghe o chema.
  • Cum a fost examenul de bacalaureat?
  • Greu, l-am dat în amfiteatrul Liceului de Băieți ,,D. A. Sturdza”, cu public acolo în sală. Profesorii stăteau toți în față la catedră. Am dat examen la șapte obiecte, era examen oral. Trăgeai bilețel, te duceai în primele bănci și lumea era în spatele tău. A doua zi, seara ne-am dus după rezultate, nu era lumină, parcă văd, ne-am dus cu lumânarea în mână.
  • Vă amintiți cum era parcul, centrul orașului, pe vremea liceului?
  • Din câte țin eu minte, aici era piață, cu pescărie, carne, zarzavaturi și pe mijloc erau tarabe unde veneau țăranii cu produse de vânzare. Când a fost cutremurul din 1940 s-a dărmat foișorul și s-a desființat și piața. După aceea s-a amenajat parcul.
  • Pe unde se plimbau elevii?
  • Pe Bulevardul Elisabeta și pe Strada Mare ne plimbam, dar mai mult de ora 7 nu era voie să mergi pe stradă. Obligatoriu în uniformă, cu bască, șorțul negru cu gulerașul alb, pelerine toamna și iarna. Apoi s-a făcut parcul, Catedrala Sf. Gheorghe și ne mai plimbam pe acolo. Țin minte că la Bobotează ne duceau cu școala, preoții făceau slujbă mare în față. Am avut o tinerețe foarte frumoasă.
  • Din generația dumneavoastră de liceu, mai aveți colege de care știți ceva?
  • Am fost colegă cu Cornelia Hâncu, tot filolog, care s-a mutat la Suceava și am fost la ea în vizită. Cu ea mai vorbesc la telefon. Mai era la București, Gabi Popovici cu care ne întâlneam pe la Paști, la Crăciun. Era Tanța Alexe, taică-su avea fermă și o aducea cu trăsura la școală. Cam atâtea colege, celelalte au murit. Marlena Giurcă a făcut medicina și a lucrat ca medic la spitalul ,,Carol Davila”.
  • Ați mai păstrat legătura?
  • Prin 1984 ne mai întâlneam, cele din București, cu cele din Ploiești. Ne vedeam în fiecare an, la Ploiești am avut doar două întâlniri, la 20 ani și la 30 de ani.  Și pe urmă ne întâlneam la București, la Grădina Mon Jardin, în prima joi din luna septembrie.
  • V-ați dorit să fiți profesor?
  • Eu sunt un scorpion bătăios, am avut rezultate școlare foarte bune și mi a plăcut să fiu profesor. Tatăl meu, Constantin Silvestru era învățător la Școala nr. 2, pe str. Elena Doamna. Mă lua și pe mine în clasă, când eram mică. Îl admiram, îmi doream să fiu și eu profesor la tablă, să explic elevilor. El și domna Ruță mi-au fost modele.
  • După studenție ce a urmat?
  • Când am terminat facultatea am fost repartizată la Băicoi, profesor de limba română, iar după zece ani am intrat prin concurs, la Universitatea de Petrol și Gaze, Ploiești. Eu făceam româna cu studenții străini care urmau un an pregătitor. Am predat și cursul de pedagogie cu studenții români de anul I și II. În 1986 am ieșit la pensie, dar m-au mai chemat la plata cu ora, până am făcut 78 de ani.
  • Unde v-ați cunoscut cu cel care v-a devenit soț?
  • Ne-am cunoscut la Florești. Soțul meu era inginer chimist și apoi director la fosta fabrică de cauciucuri. A vizitat toată lumea asta, în interes de serviciu. Ultima dată a fost în Bolivia, în 1983 și acolo era foarte cald în decembrie, iar când a venit acasă, era a treia zi de Crăciun, s-a oprit la New York, unde erau  minus 20 grade… pe aeroport a făcut un stop cardiac.
  • Ce faceți aici, în orașul natal?
  • La Tecuci vin o dată pe an și cred că anul acesta va fi ultimul. Peste câteva zile, pe 25 octombrie voi împlini 91 de ani, este foarte obositor. Am venit cu drag la mormântul părinților să aprind o lumânare și să le mulțumesc că au făcut totul pentru mine, m-au ținut cu greu la facultate. Tata fusese țărănist și după ce au venit comuniștii la putere i-au luat pensia și trăia din ajutor social de la primărie. Prin sacrificiile lor am ajuns un om realizat.
  • Vă considerați un om împlinit?
  • Da, am avut o carieră profesională împlinită, un soț deosebit, o viață frumoasă… dar, din nefericire nu am putut avea copii.

Viorel BURLACU