Cuprins

Viorel Burlacu: Ce vede Ionel Necula când se priveşte în oglindă şi cum apreciază relaţiile sale cu alţi confraţi? Aveţi vreo calitate umană pe care o ţineţi în graţie?

Ionel Necula: Sunt mai multe. Amploarea defectelor omeneşti este aşa de variată şi de gonflată că e greu să încerci o ierarhizare rezolubilă. Pentru mine, care m-am aplecat atâ-ţia ani asupra însuşirilor care configurează specificul poporului român, a devenit evident că şi la nivelul unei localităţi se poate vorbi de o însuşire fundamentală, care devine, prin contaminare şi imitaţie, o practică şi un mod de viaţă publică. Dacă la nivel de etnie rămâne fundamentală delăsarea, automulţumirea şi relativizarea, coborârea în minor, în treapta de jos, în amatorism şi diletantism a activelor umane (mai este şi mâine o zi, nu intră zilele-n sac), şi toate celelalte ce derivă din perspectiva scepticismului, la nivelul arealului nostru putem detaşa ca esenţială bârfa, şi în mod deosebit maniera versatilă, (făţarnică, fariseică şi ipocrită) răsfăţată umbros, ascuns şi mai mult şoptit cu o uşurinţă devastatoare. N-ar fi o nenorocire dacă toată această dispoziţie spre bârfă ar fi asumată public, afirmată responsabil şi cu voce tare şi dacă n-ar fi dublată de o diabolică voluptate a colportării, a răspândirii în ideea producerii unui maximum de efecte. Cunosc pe cineva care intrând în posesia unui zvon este dispus să parcurgă sute de kilometri, să înroşească firele telefonului, numai să fie sigur că nu rămâne cineva în afara circuitului zvonistic. Nu mai spun de creditul de care se bucură, pentru că, ştie oricine, lucrul rău prinde şi este acceptat întotdeauna mai uşor. În oraşele mari, există posibilitatea de a-ţi găsi o societate calată pe recunoaşterea şi cultivarea aceloraşi valori cu tine, dar în oraşele mici, dominate de patimi, de vanităţi şi de ifose discutabile e mai greu. Un lucru e sigur. Nu există zi în care să nu rostesc, în gând sau cu voce tare, ca pe o consolare mistică, fraza lui I. D. Sârbu: Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!

Nu pentru că mi s-ar potrivi, pentru că nu sunt şi nu mă consider singur, ci numai însingurat. Însingurarea este altceva decât singurătatea. În timp ce singurătatea are cauze obiective, este generată din exterior, însingurarea este liber asumată. Este retragerea individului în propriile sale interi-oare, adăstarea în sine, asumarea solitudinii ca pe o terapeutică. Nimeni ca mine n-a tânjit mai mult după prieteni şi nu se poate spune că n-am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru cultivarea lor. De multe ori mi-am călcat pe conştiinţă, am făcut concesii care mă degradează în ochii mei, dar oamenii au metehnele lor. Eu n-am greşit faţă de nimeni, cu nimic. Iar dacă mi s-ar reproşa ceva, solar, cu voce tare şi cu raţiuni suficiente, sunt capabil să-mi cer iertare-n genunchi.

Aşa stând lucrurile, nu mi-a mai rămas decât însingura-rea prin voie vegheată. Şi pot declara că mă simt bine în această stare şi nu-mi propun să renunţa la ea. Ştiu cum se fac şi cum se cultivă prieteniile şi-aş putea oricând să ies din însingurare cu o minimă concesie, dar mă întreb dacă merită. Prietenia pentru mine e un lucru sfânt care nu se erodează la sfârşit de săptămână Detest prieteniile de luni până vineri. Din păcate, n-am găsit decât rar pe cineva dintre cei ce se mai apleacă asupra colii albe de hârtie, care să justifice acest minim efort. Aproape toţi m-au dezamăgit. Am scris despre toţi şi numai eu ştiu ce curse cu obstacole am trecut pentru a induce o imagine favorabilă. Toţi, cu excepţia lui Vasile Ghica, Petru şi Pavel Blaj, m-au hulit imediat după ce şi-au citit cronicile semnate de mine. M-am gândit mult asupra acestui aspect. Ce s-o fi petrecând în mintea lor de-au adoptat această atitudine frondistă, nu-mi pot explica. Nemulţumiţi de felul cum i-am prezentat n-au fost, e sigur, pentru că toţi jubilau după ce au citit rândurile mele, toţi mi-au mulţumit şi nu le-a venit să creadă că s-a găsit cineva care să scrie în felul acesta despre ei. Unul dintre ei îmi explica în amănunt cum citeşte şi reciteşte zilnic textul meu împreună cu soţia şi rămân de fiecare dată miraţi că am putut scrie aşa ceva despre el, iar altul căruia i-am trimis textul pe cale electronică înainte de a-l încredinţa unei redacţii, chiar a fost uimit. Oare meritam aceste cuvinte elogioase? – mi-a spus telefonic. Cum să nu mă bucur de bucuria lui? Iată un om de bun simţ, mi-am spus, un om cu simţul măsurii, care ştie să aprecieze o atitudine binevoitoare faţă de bâlbele lui amatorice, care nu meritau nici pe departe elogiile mele generoase, dar minunea a ţinut trei zile pentru că imediat după ce a apărut cronica a început şi el, să mă hulească cu acuze imaginare, fără nici o consistenţă reală, s-a înrolat şi el în corul celorlalţi defăimători.

Mai poate fi iertat acest om? Era singurul cu care mă consultam şi faţă de care îmi exprimasem deseori deziluzia, consternarea şi dezamăgirea la toate ofensele îndurate, era singurul care mă împărtăşea în toate înfrigurările mele, profera vorbe grele la adresa nevolnicilor mei confraţi şi nimic nu trăda o schimbare de comportament aşa de radicală şi neaşteptată. Ştiu ce înseamnă iertarea şi ştiu care este valoarea ei în cadrul relaţiilor interumane, ştiu de binefacerile ei, dar mă tem că în cazul acesta n-ar folosi, vorba unui poet ieşean, la nimic.

Virel Burlacu: Ce importanţă are iertarea în sistemul dv. de valori?

Ionel Necula: O mare importanţă, dar ea se justifică numai acolo unde trebuie îndreptat ceva, unde se impune o reparaţie. Or, eu n-am greşit niciodată faţă de nimeni, iar dacă s-ar întâmpla prin absurd să cad în mrejele ei, să greşesc faţă de cineva, atunci am tăria să-mi înfrâng bruma de mândrie şi să-mi cer iertare-n genunchi. De regulă am căutat să menţin cumpăna dreaptă, să nu diminuez din meritele unui om. Ba chiar le-am exagerat, cu voie vegheată, când a fost vorba de cei pe care-i consideram prieteni. Toţi, sau aproape toţi şi-au arătat mai apoi ostilitatea faţă de mine.

Păcat că la un sfert de secol de la revoluţie, clasa muncitoare rămâne şi acum o forţă – cea mai înaintată din punct de vedere politic şi cultural. Ceauşescu n-a murit degeaba. Doctrina lui despre rolul clasei muncitoare şi despre conştiinţa muncitorească îşi păstrează intactă valoarea de îndreptar. Nu spun, Doamne fereşte, că muncitorimea trebuie exclusă de la actul cultural, dar când este creditată ca îndreptar şi ca busolă a direcţiei în care trebuie să evolueze omenirea, atunci lucrurile se complică. Mă intrigă însă la felul nou cum se produce manelizarea culturală în ultimii ani. În loc să se acţioneze pentru ridicarea clasei muncitoare la condiţia de intelectual, se coboară intelectualul la nivelul de înţelegere al mecanicului, al tractoristului, al frizerului. Tot ce depăşeşte nivelul lor de înţelegere, nivel dobândit prin nişte cursuri serale amatorice şi printr-o spoială de pregătire fără să vadă măcar cum arată coperţile unui manual de liceu, este dezavuat ca simple elucrubaţii. Eliminarea exigenţei din treptele de şcolarizare, prin decăderea liceului – veriga fundamentală în formarea intelectuală a tânărului este una dintre cauze. Mă intrigă mult decizia Primăriei locale de a subvenţiona o revistă manelizată, lipsită de orizont şi de o implicare sporitoare în tradiţia şi în viaţa culturală a Tecuciului.

Aud că revista în discuţie şi-a confecţionat diplome şi le împarte cu generozitate celor pe care vrea să-i apropie de conţinutul ei. Ce meschinărie! Am discutat zilele acestea cu cineva care a primit un asemenea carton prin poştă şi prin intermediar. E vorba de un cărturar autentic, care ştie valoarea unei astfel de recunoaşteri şi nu înţelege defel pentru ce fapte i s-a conferit o asemenea diplomă venită intempestiv şi clişeic, fără nici o motivaţie rezolubilă. N-are, bietul de el nici o legătură cu revista patroanei din Tecuci şi nu va avea niciodată şi nu înţelegea pentru ce i s-a conferit cartonul cu pricina. Era consternat.

Mi se pare că suntem într-un cerc vicios, ceea ce complică lucrurile. Dacă mentalitatea aceasta se confirmă, înseamnă că Tecuciul e condamnat la mediocritate, la diletantism, la amatorism şi nu va fi niciodată pregătit pentru performanţă, pentru o competiţie exigentă. Ceea ce este curios în urbea noastră este audienţa de care se bucură tipologiile rudimentare, în paralel cu opacitatea la valoare, la lucru performant, la competiţie. Aceasta este drama şi nu văd de nicăieri semnele de îndreptare. Îmi e-maila de curând M. U. de la Iaşi: E grea viaţa pe pământ. Aşa o fi, dar cum alta de rezervă nu este, trebuie s-o îndurăm cu stoicism pe aceasta Şi n-aş fi intrigat de această situaţie, dacă n-aş fi convins că oraşul nostru dispune totuşi de resurse intelectuale evidente, de oameni cu apetenţă pentru lucru serios, care să cultive valoarea, competenţa, competitivitatea. Nu lipseşte decât încurajarea lor.

V.B. : V-aţi ocupat multă vreme de tradiţiile culturale ale Tecuciului şi aţi publicat până acum 5 volume despre istoria şi cultura tecuceană. Va continua acest demers?

I.N. : Am spus-o de multe ori şi-mi face plăcere s-o repet ori de câte ori mi se oferă prilejul. Sunt un adept al cercetărilor de geografie culturală – un gen excelent cultivat, ilustrat şi reprezentat în perioada interbelică. Din nefericire, văd c-a intrat în desuetudine. Dar imaginează-ţi cum ar arăta spiritul bârlădean sau tecucean fără contribuţiile lui G. G. Ursu, şi mai nou, cele procesate de Traian Nicola. Cum ar arăta spiritul vrâncean fără laborioasele cercetări semnate de Mircea Dinutz, cele buzoiene fără scormonirile profesorului Stănescu sau Valeria Manta Tăicuţu? Şi exemplele pot continua. Fiecare localitate, oraş sau doar un cătun uitat de lume, are această obligaţie morală de a fora în istoria şi tradiţia locului şi de a-i conserva, continua şi îmbogăţi tradiţiile, ansamblul de credinţe şi obiceiuri, zestrea care îl individualizează, îi conferă distincţie, identitate şi personalitate. Fără această evidenţă, o localitate poate fi asemănată cu un om fără buletin de identitate.

Importanţa unei localităţi este direct proporţională cu numărul şi valoarea oamenilor importanţi, a personalită-ţilor ridicate din perimetrul ei. Se ştie că în timpul celui de al doilea război mondial, preşedintele S.U.A. Roosevelt a rugat comandantul trupelor aliate să ferească de bombardament oraşul german Konigsberg, numai pentru că era locul de naştere al lui Kant, faţă de care nutrea o mare admiraţie. In istorie se cunosc destule cazuri când aceeaşi personalitate este revendicată de mai multe localităţi. Amintesc numele lui Descartes, dar, fireşte numărul lor este mult mai mare. Ar fi cazul ca Tecuciul să ia aminte de aceste cazuri şi să înţeleagă că între aur şi platină e o diferenţă de valoare şi că ar trebui să administreze mai bine memoria multelor sau puţinelor personalităţi descinse în lume şi în viaţă din toposul său.

Mai cu seamă în condiţiile actualei globalizări opulente, acest gen de investigaţii devine imperativ pentru fiecare localitate. Globalizarea ne va cuprinde până la urmă pe toţi, dar nu-i lipsit de importanţă cu ce patrimoniu participăm la constituirea ansamblului universal de valori. Sunt convins de actualitatea întrebărilor pe care Victor Hugo şi le punea cu peste un secol în urmă, pe puntea vasului care îl ducea prima dată pe cheiurile Londrei. Şi ţara aceasta (despre Anglia era vorba), ce mari personalităţi importante a furnizat omenirii? Cu ce a contribuit la îmbogăţirea patrimoniului universal de valori? Şi mergând cu raţionamentul din treaptă în treaptă, ajungea la concluzia că Anglia a dat omenirii, în toată istoria ei, doar trei personalităţi geniale: Isac Newton, Ducele de Wellington şi Shakespeare. Dar, continuă scriitorul, propulsator cu adevărat pentru cultura universală n-a fost decât ultimul. Newton a fost matematician şi matematica, deşi vorbeşte bine şi corect, nu ştie despre ce vorbeşte (cifrele pot însemna orice), generalul Wellingon n-a câştigat în toată cariera lui militară decât o singură bătălie, şi aceea mână-n mână cu întâmplarea (e drept c-a fost câştigată la Waterloo) aşa că Shakespeare rămâne singurul reper durabil în istoria omenirii – mai durabil decât gorunul, decât marmora, decât bronzul din care i s-ar fi putut ridica o statuie.

Tot ce se face, spunea Eminescu, fără o dezvoltare paralelă a culturii, în zadar se face. În istorie s-a văzut că uneori pot fi momente când scara valorilor este viciată, alterată, bulversată, dar acestea sunt trecătoare, pentru că mai devreme sau mai târziu ea revine în poziţia optimă.

Dar văd că m-am depărtat de esenţa întrebării. Îmi propusesem să renunţ la continuarea demersului şi a ipostazei de Uricar… dar vrând-nevrând văd că se adună destule depoziţii, care vor alcătui, până la urmă, conţinutul volumului 6. Am început rău, cu o editură care m-a descumpănit. Cărţile de genul acesta nu sunt mofturi ale autorului, ci sunt pietre la temelia localităţii şi-ar trebui ca administraţia oraşului să arate mai multă înţelegere pentru apariţia lor. Eu n-aş îndrăzni să propun edilului sau consiliului local tecucean finanţarea unei cărţi despre, să zicem, Cioran, dar cele sub genericul Uricar ar trebui să aibă oarecare trecere la autorităţile oraşului. Am tot sperat să fiu invitat la o discuţie de edilul Tecuciului, dar văd că până în prezent minunea nu s-a produs.

Ar mai fi ceva. E în firea lucrurilor ca atunci când cineva doreşte să facă o documentare mai completă despre Labiş să meargă la Fălticeni şi Suceava, despre Cezar Ivănescu la Bârlad, despre Ion Creangă la Humuleşti şi la Piatra Neamţ. Imaginează-ţi acum că un scriitor interesat, să zicem de Iorgu Iordan vine să se documenteze la Tecuci. Ce-i oferă instituţiile de cultură din localitate? Probabil îi vor pune la dispoziţie colecţia revistei Tecuciul literar şi artistic, dar ce găseşte în paginile ei? Cu ce se întâmpină dorinţa de documentare a celui interesat? Mă uit şi eu prin revistele altor arealuri geografice şi constat că lucrurile stau cu totul altfel. Un vrâncean nu-şi va desăvârşi documentarea decât consultând colecţia revistei Pro saeculum, un prahovean Axioma, un buzoian Renaşterea buzoiană şi tot aşa. Văd că de la o vreme patroana revistei tecucene îmi tot înmânează câte un număr din ceea ce editează, parcă mai izbutit, după cooptarea lui Dan Movileanu, dar încă au rămas destule aspecte care nu se regăsesc în paginile revistei. De asta spun, e nevoie de o altă viziune în administrarea vieţii culturale la Tecuci, una pliată pe valoare, pe tradiţia şi pe nevoile oraşului. Cine s-o facă? Sunt mai multe variante de răspuns, dar nu eu trebuie să caut şi să furnizez soluţii. Si nu-s deloc convins că de-aş avea vreo idee, are cineva ne-voie de ea.

V. B. : La ce mai lucraţi şi la ce trebuie să ne aşteptăm în viitorul apropiat sau mai îndepărtat?

I. N. : Am atâtea proiecte de finalizat că mă sperie şi pe mine gândul cât de multe vor rămâne neîmplinite. Problema este că mi s-au epuizat posibilităţile financiare. Am cheltuit până acum valoarea unui apartament din cartierul Mazepa, ce-l moştenisem de la un frate decedat. Acum nu-mi rămâne decât să-mi restricţionez pensia. Am deja pregătit un volum mai pântecos de Cronici şi eseuri filosofice, şi sper să-i găsesc o formulă editorială în acest an. Apoi am descoperit prin hârtiile mele un dosar cu corespondenţa primită, alta decât cea publicată în volumul Ultimul epistoler şi sper ca într-un timp viitor să pot scoate volumul al doilea. N-am renunţat la evocarea satului meu natal şi sper să pot scoate volumul al doilea, care e deja gata, la Satul dintre grinduri şi cuhalm. M-aş opri aici, dar în tot acest interval sunt sigur că voi avea materiale pentru a face volumul al 6-lea, poate chiar al 7-lea din Uricar…

Ce să mai spun? Mă gândesc de ani buni la o Istorie comparată a filosofiei româneşti. Ar fi un fel de răsfrângere a filosofiei româneşti într-o oglindă universală, o istorie în filiaţie cu direcţiile europene ale gândirii filosofice. Cred că am resursele trebuincioase. Şi pentru că ar ieşi un tratat prea voluminos, m-aş opri mai întâi la 2-3 curente filosofice pentru care gânditorii români au arătat o mai mare înclinaţie. Ar fi un fel de filosofie universală, dispusă în condiţie etnică, în bundiţă şi iţari. Ar complini fericit demersul Angelei Botez, care a publicat până acum câteva volume masive de istorie a filosofiei româneşti, privită dintr-o perspectivă universală. Ba chiar în ultima sa carte recunoaşte că ideea a preluat-o din depoziţiile noastre ocazionale.

V. B. : Din ce în ce mai frecvent, revine în discuţie problema Basarabiei. Credeţi că este posibil să se împlinească visul de reunire deplină, într-o singură ţară, aşa cum a fost şi aşa cum ne-o dorim cu ardoare?

I. N. : Vreau să fiu bine înţeles, jumătate din inima mea bate pentru Basarabia. Tărâmul acesta l-am revendicat afectiv, emoţional şi patetic înainte de a-l asuma raţional. El întregeşte nu doar geografia unei ţări, ci chiar substanţa românească în ceea ce are mai scump, mai preţios şi mai specific, identitar. României nu-i lipseşte o parte de teritoriu, ci însăşi o parte din destinul ei.

Sunt la curent cu predicţiile preşedintelui Băsescu privind rezolvarea celei mai arzătoare probleme a identităţii româneşti. Mă gândesc însă că ideea reîntregirii va fi greu de împlinit, dar, poate, chiar înţelesul ei, al noţiunii de reîntregire îşi va schimba sensul şi semnificaţia. Nu cred în modificarea graniţelor în interiorul Europei, aspect la care noi am consimţit odată cu intrarea în U.E. dar cred în desfiinţarea lor în cadrul organizaţiei europene. Or, în cazul acesta, prezenţa graniţelor nu mai contează, iar ideea de reîntregire devine caducă şi inactuală. Dar ce alte consecinţe colaterale va genera această reaşezare a graniţelor, îmi este greu să anticipez. Ba chiar simt o răceală pe şira spinării.

Momentul e greu şi noi nu avem, cel puţin deocamdată, un Constantin Stere care să stăruie convingător şi cu o luciditate debordantă pentru împlinirea unui astfel de proiect. Oricum, ideea nu trebuie bagatelizată sau privită superficial. Un eventual eşec ar avea consecinţe catastrofice şi pe termen lung, ba chiar cred c-o va expulza din limbajul nostru politic pentru multă vreme. Din păcate, proiectul depinde mai puţin de noi şi mai mult de fraţii noştri moldoveni.

Este pregătită populaţia Basarabiei pentru asumarea acestui act mare şi decisiv, care ar frânge în două istoria României? Românii în general, iar cei din stânga Prutului în special au o reticenţă faţă de ideile reformatoare, se acomodează prea uşor cu situaţia dată şi se arată prea puţin dispuşi la schimbare. Cei mai vârstnici îşi amintesc cât de greu şi de forţat s-a făcut colectivizarea, ieşirea dintr-un mod de viaţă tradiţional, dar la fel de greu a fost şi abolită prin trecerea la reconstituirea vechilor proprietăţi În deceniile de evoluţie colectivistă, oamenii se dezobişnuiseră de vechile forme de viaţă, devenind nişte salariaţi, care începeau lucrul pe la orele 9-10, se dezobişnuiseră să desjuge boii în capul ogorului, când rariţa era sus pe cer şi iarba era îmbibată cu rouă. Vor acum să perpetueze răul. Au devenit conservatori, nu pentru că au o apetenţă mai specială faţă de doctrina conservatoare, ci pentru că regimul de muncă în colhoz este preferabil celui practicat de un particular, care ştie că trebuie să-l prindă zorile în capul lanului, iar masa o ia într-un genunchi.

Această formă de conservatorism o găsim şi la fraţii basarabeni. Nu mai sunt vremile de altădată, când petrecerile de toamnă şi iarnă se ţineau lanţ şi drumurile Basarabiei erau străbătute de trăsuri sau de sănii, la care se înhămau bidivii decupaţi parcă din poveştile cu zmei, iar protipendada basarabeană se întrunea curent pentru a oferi odraslelor pretexte de cunoaştere reciprocă, iar celor maturi prilejuri de a se retrage prin iatacuri tainice şi a pune ţara la cale. Vremurile s-au schimbat şi în Basarabia, şi odată cu ele s-au schimbat şi oamenii. Un ţăran din Cajba, raionul Glodeni îmi explica în 1990 că nu vede o treabă bună desfiinţarea colhozului. Nu pentru că l-ar fi considerat oportun, ci pentru că mai avem şi noi de unde fura câte ceva. Eram siderat. Cum să pui o infracţiune la temelia vieţii comunitare?

Până una-alta vedem cum partidul comuniştilor lui Voro-nin câştigă teren, lumea este dezorientată, iar prezenţa românească la Chişinău, destul de timidă. Să nu uităm că în 1918 Constantin Stere a stat în Chişinău săptămâni, luni la rând şi-a avut zeci de runde de convorbiri cu cei ce alcătuiau Sfatul ţării.

V. B. : Aţi lucrat multă vreme în învăţământ şi cunoaşteţi problemele cu care se confruntă şcoala românească. Sunteţi mulţumit de starea de lucruri din învăţământul românesc?

I. N. : Dimpotrivă, sunt consternat. Singura mea nelămurire este dacă degradarea învăţământului românesc s-a făcut intenţionat şi metodic, sau a fost lăsat să se degradeze singur, din nepricepere managerială sau din dorinţa de a avea un electorat captiv şi uşor de manevrat în momentele electorale.

S-a stricat învăţământul gimnazial, dar mai ales cel liceal, exact ciclul în care se dobândesc cunoştinţele de cultură generală – momentul forte al învăţământului interbelic. Am avut ocazia să stau de vorbă cu diferiţi funcţionari, absolvenţi ai învăţământului liceal din perioada interbelică. Uimeau prin bogăţia şi temeinicia cunoştinţelor activate – cumulate cu precădere în anii de liceu. Liceele de altă dată formau, într-adevăr, intelectuali, dar formau mai ales deprinderi de viaţă intelectuală. Un absolvent de ciclu liceal rămânea conectat în continuare la sursele de informare oferite de piaţa culturală a ţării. Mai citea câte-o carte, câte-o revistă şi nu-i lipsea gazeta din care lua pulsul vieţii publice. Era, cum s-ar spune, un cetăţean cu păreri, opinii, puncte de vedere şi opţiuni politice deschise şi nu putea fi manevrat, în momentele electorale, cu o bere şi doi mici. Programa liceală, dar mai ales corpul profesoral contribuiau în egală măsură la realizarea unui învăţământ performant. Dar peste toate era exigenţa cu care se opera, era interesul familiei, care trebuia să achite nişte taxe destul de consistente pentru parcurgerea anilor de liceu. O familie trebuia să facă eforturi serioase pentru a întreţine odrasla la şcoală, trebuia să vândă câteva hectare de pământ sau câteva care cu cereale pentru a-i cumpăra uniformă, rechizite, lenjerie şi tot ce se cerea prin regulamentul şcolii.

Mai este o problemă. Liceul, ciclul fundamental al formării intelectuale, reclamă o anumită caligrafie intelectuală, el nu poate fi parcurs de orice tânăr, cum s-a crezut în anii dictaturii comuniste, când s-a umplut ţara cu absolvenţi de liceu trecuţi prin nişte cursuri serale, deşi mulţi dintre absolvenţi n-au văzut nici măcar cum arată coperţile unui manual de şcoală. Au devenit absolvenţi toţi atâţia tineri câţi s-au înscris la începutul anului şcolar. Am predat la aceste cursuri şi ştiu exact ce fel de şcoală se făcea. Cadrele didactice închideau şi ele ochii, bucuroase că şcoala are un număr de elevi, suficient ca să nu să se desfiinţeze catedre şi, bineînţeles posturi. Complicitatea era generală. Dacă cineva încerca o minimă exigenţă interveneau automat colegii lui de cancelarie, care îi reproşau că vrea să-i lase fără catedre, fără post, fără salariu, fără pâine.

Mai rămâne problema corpului didactic, a celor ce servesc învăţământul. Şi aici se impun măsuri radicale, de reciclare şi selectare a celor existenţi şi de examinare serioasă a celor ce urmează să lucreze în învăţământ. Învăţământul românesc cuprinde atâta personal fără vocaţie, fără ţinută didactică şi fără un minim de aptitudini pedagogice, că se simte nevoia unor măsuri radicale. Orice întârziere apasă nefast, nefertil şi păgubos peste destinul învăţământului românesc. Nu trebuie aşteptată pensionarea unei generaţii, ca să îndreptăm ceea ce este stricat. Asanarea răului, oriunde s-ar produce, este dureros, frustrant şi cu urmări înfricoşătoare, dar fără acest gest curajos nu văd cum se poate reforma învăţământul românesc. Ştiu că din considerente electorale, se emit şi altfel de opinii, dar esenţialul se află în aceste rânduri.

V. B. : Este cultura poporului nostru un domeniu bine stăpânit şi manageriat de statul român?

I. N. : Ca la orice lucru sau fenomen din lume şi la poporul român putem desprinde un aspect esenţial, determinant şi fundamental, dar şi altul fenomenal, secundar. Esenţa unui popor rezidă în cultura lui, în manifestările lui de spiit, în capacitatea lui de a se implica sporitor în proiecţii culturale, care să-i individualizeze fiinţa etnică şi ceea ce are esenţial, în competiţie cu alte popoare şi etnii. Tomate şi şuruburi se produc peste tot, poate chiar de o calitate superioară, dar bunurile culturale, operele izvodite în cadrul unui popor rămân ca mărturii-unicat care stâlpesc devenirea unui popor în lume în timp şi-l proiectează în veşnicie.

Totul în această lume se schimbă, se transformă, se modifică, dar dincolo de aceste transformări evidente, lumea este aceeaşi şi lucrurile care o compun rămân neschimbate pentru că–şi păstrează neschimbată esenţa, identitatea de sine. Or, dacă admitem că esenţa unei etnii constă, am mai spus, în abilităţile ei creatoare, în aptitudinea ei de a contribui la dezvoltarea patrimoniului naţional de valori, atunci putem spera în menţinerea nemodificată a esenţei, a specificului său, a menirii sale creatoare. Or, această menire trebuie cultivată, încurajată spre producerea noului prin stimularea inteligenţei şi drenarea ei în acte autentice de creaţie. Fiecare om trebuie să contribuie la dezvoltarea patrimoniului naţional de valori, dar cei chemaţi să dea dovada posibilităţilor creatoare sunt elitele intelectuale, oamenii de cultură. Ei sunt cei care pot mişca progresul unei naţii – cu un centimetru, cu un milimetru, cu cât pot – dar dacă există într-adevăr o posibilitate de progres acesta nu poate veni decât de la această elită intelectuală, ignorată până la dispreţ în deceniile guvernării comuniste, pentru care clasa muncitoare era singura purtătoare de progres.

Dacă domeniul culturii este bine gestionat? Nu este, bineînţeles. Vestigiile se degradează într-un ritm ce nu ştiu dacă va face posibil recuperarea lor, nivelul general de cultură scade vertiginos, creaţia este descurajată, dar nu acestea sunt aspectele cele mai grave, ci degradarea culturii cu bună ştiinţă, prin dereglarea învăţământului, prin încurajarea comerţului cu diplome – de licenţă, de doctorat – prin încurajarea învăţământului superior particular, ca tarabe de vânzare a certificatelor. De ce este tolerată, ba chiar încurajată această formă de pregătire superioară contra cost, când s-a dovedit că absolvenţii nu dobândesc nici pe departe cunoştinţele şi abilităţile presupuse de diploma cumpărată? Cine este interesat şi cât de mare este acest interes de s-a lucrat cu atâta stăruinţă la degradarea învăţământului şi la deteriorarea calităţii de intelectual? Nu mai autorizăm doctrinar muncitorimea, ca singura demnă de încredere în accederea unor funcţii publice, dar oare mai trebuie s-o recunoaştem public şi doctrinar de vreme ce am adus intelectualitatea la nivelul ei? Altădată se-ncerca ridicarea muncitorului la condiţia unui absolvent de liceu prin cuprinderea lui la cursuri serale, acum coborâm absolventul de liceu la nivelul clasei muncitoare. Evoluţie adevărată n-a existat nici atunci, iar acum, prin coborârea liceului din bruma lui de demnitate, asistăm la o involuţie evidentă. S-au acordat atâtea diplome de bacalaureat la tineri care n-au văzut măcar cum arată un manual de liceu, că acum, când vrem să introducem puţină exigenţă ne lovim de opoziţii înverşunate cum nu puteau fi anticipate.

Revin însă la problemele culturii. După ce ani la rând uşile uniunilor de creaţie au fost lăsate în vraişte, de-au intrat de-a valma destui oportunişti – (cel mai adesea vorbim despre scriitori, dar s-a uitat cineva în ograda Uniunilor compozitorilor, a artiştilor plastici?) – acum văd că se operează cu o anumită exigenţă. S-au primit atâţia tractorişti şi mecanici, pe considerente extravalorice că acum, când şi ţara trece printr-o anumită recesiune, ne-am adus aminte de exigenţă. Cam târziu, dar, vorba românului, mai bine mai târziu decât niciodată. Să sperăm că nu vom mai declara scriitori fără operă, compozitori care nu ştiu să descifreze un portativ, pictori care n-au adăstat niciodată la şevalet.

Dar insist, poporul român îşi păstrează identitatea câtă vreme nu-şi înstrăinează esenţa sa, care este de ordin spiritual. De mulţi ani cultura românească n-a mai fost manageriată de o personalitate valoroasă, cu apetenţă pentru lucrul bine perspectivat şi bine făcut. S-a strigat atât de mult împotriva lui Patapievici şi iată ce se întâmplă la I.C.R. după înlăturarea lui brutală şi pe considerente politice. Era, de departe, cel mai potrivit pentru această răspundere, a fost administratorul care a obţinut cele mai frumoase rezultate şi iată ce s-a ales din munca lui. Ştiu ce i s-a reproşat inimosului cărturar, dar va trebui să înţelegem că şi cultura, asemeni producţiei de bunuri materiale, are un preţ, presupune costuri. Cine crede că izvorul actului de cultură performant şi competitiv se motivează doar dintr-o filantropie debordantă a creatorului înseamnă că-l reduce la un simulacru cultural, la reînvierea festivalului Cântarea României, sau, mai rău, la manelizarea deplină a culturii, deşi procesul este deja într-o desfăşurare spăimoasă. Florin Salam sau Vali Vijelie nu reclamă cheltuielile presupuse de Mircea Cărtărăscu sau Nicolae Breban… Dar oare asta dorim? Să-i aducem în acelaşi plan valoric? Ştiu că sunt mulţi, care ar răspunde afirmativ la această întrebare, dar poate cultura să se orienteze după şublerul lor?

V. B. : Ce calitate umană apreciaţi cel mai mult la un om?

I. N : Este greu să detaşez o singură însuşire din noianul de calităţi ipostaziate de om, de omul integru, vreau să spun, atunci când vrea să-şi arate adevărata făptură cu care-a fost hărăzit prin actul biblic al Facerii. Dar subscriu la trinitatea însuşirilor umane fundamentale prevăzute de Sf. Apostol Pavel în scrisoarea către Corinteni (13,13). Nădejdea, Credinţa şi Dragostea. Iar mai importantă decât toate este Dragostea. M-am gândit mult la această verset şi-am ajuns la concluzia că orice ar face omul, incomodează, deranjează, stânjeneşte şi indispune pe cineva. Nici un gest, oricât de inocent s-ar arăta, nu trece ca nevinovat şi nu rămâne fără reacţii contradictorii, ba chiar potrivnice, din partea celor din apropiere. Singura calitate umană care poate fi activată oricât de mult, fără urmări nedorite şi fără să irite sau să indispună pe cineva este dragostea, iubirea. Nimeni nu se supără pentru că este iubit şi nimeni nu refuză o atitudine afectivă sinceră şi necondiţionată.

Exagerez? Dar mila, omenia, bunătatea, blândeţea, cumsecădenia, nu sunt şi ele calităţi diamantine, care înfrumuseţează natura umană, şi-o ecranează într-un registru superior de percepţie? Sunt, fireşte, calităţi aurorale, dar pot genera şi efecte inverse, contradictorii. N-aş vrea să insist în aceste rânduri asupra diatribelor lui Schopenhauer asupra milei şi nici asupra ofenselor lui Cioran când detaşa erzaţul negativ şi consecinţele nefaste ale bunelor calităţi româneşti, cele recunoscute şi aşezate la vedere ca pe nişte flori la butonieră.

V. B.: În imaginea mea apăreţi ca un arheolog trudind prin siturile filosofiei şi literaturii. Comentaţi, vă rog, recompensele obţinute din trudnicia dv. prin aceste două filoane.

I. N. : Societatea nu este, de fapt n-a fost niciodată prea generoasă cu munca celor ce trudesc pe ogorul creaţiei, al culturii, al valorilor. Suntem prea captivi trebuinţelor imediate, ca să mai rămână interes şi pentru recompensa intelectualilor, a elitelor, a creatorilor. Societatea este marcată de ceea ce aşezase Maslow la baza piramidei sale ca să mai ia aminte şi la ceea ce se pritoceşte în plan cultural.

Mai grav este că nu se văd semne de îndreptare, de redresare, de recunoaştere a izbânzilor din domeniul culturii. Din cele 28 de cărţi publicate, circa 20 le-am finanţat singur. Rar se mai găseşte o editură dispusă să preia cheltuelile de editare. Norocul meu a fost un apartament pe care l-am moştenit în Galaţi.

Recunoaşteri? Da, s-au adunat ceva cartoane, dar nu le dau prea multă importanţă. Numai Biblioteca Judeţeană „V. A. Urechia” mi-a înmânat 5-6 diplome în ultimii 3 ani. Nu sunt abonatul niciunei uniuni, instituţii sau fundaţii culturale. N-am depus niciodată, nici un efort pentru a intra în graţiile cuiva şi sper să-mi păstrez această brumă de modestie.

iunie 2014

Interviu publicat în volumul „Memoria hârtiei”, autor Viorel Burlacu