Interviu cu scriitorul francez de origine română George Astaloş
Vasile Ghica – D-le George Astaloş , trăiţi de 35 de ani în Franţa unde sunteţi un scriitor de mare succes. Piesele dvs. de teatru se joacă pe trei continente. Vă mulţumesc pentru că aţi acceptat invitaţia noastră.
George Astaloş – Am acceptat pentru că dumneata eşti tecucean şi mă leagă de acest oraş câteva întâmplări. În primul rând, pe când făceam sport de performanţă, eram rugbyst la CCA, Tecuciul avea o echipă valoroasă în prima duvizie. În al doilea rând, acolo locuieşte Ionel Savitescu, prietenul meu, un foarte bun critic [intlink id=”7119″ type=”post”]literar [/intlink]şi eseist. Apoi, unchiul meu era prin anii 1940 aviator la Tecuci. O întâmplare teribilă. Într-o seară, s-a cinstit ceva mai mult cu prietenii. Dimineaţă, când s-a trezit dispăruse un perete. Fusese marele cutremur din noiembrie, iar el şi colegii lui nu au simţit nimic.
V. G. – De Galaţi vă leagă alte amintiri.
G. A. – Da. Un alt unchi era preot aici şi de prin 1960 veneam în fiecare vară. Aici am cunoscut-o apoi pe actriţa Gina Patrichi. Acum, de câţiva ani, sunt invitatul inimosului poet Corneliu Antoniu ca să înmânăm titlul de cavaler danubian unor scriitori valoroşi.
V. G. – D-le Astaloş, aţi ales de mulţi ani exilul şi spuneţi :”Fie pâinea cât de rea/ Tot mai bine-i la Paris”. Este titlul unei foarte cunoscute cărţi.
G. A. – Când s-a tipărit aici în ţară, m-a sunat editorul şi în ultima zi înainte de a intra la tipar să vadă dacă menţin acest titlu. Se temea de un scandal. Cum să spui aşa ceva? Nu a fost nici o farsă. Ba, nişte chitarişti au introdus titlul într-un cântec, un analist parizian a parafrazat spusele mele. Era un fason de autoironie. Cum să fie mai bine când la început căram într-o măcelărie buturi de vită de o sută de kilograme ca să pot trăi.
V. G. – Cum explicaţi succesul dvs. la Paris şi apoi în lume? Evident, în primul rând a fost vorba despre un efort teribil, de talent. A jucat un rol şi şansa?
G. A. – A fost numai şansa. Ce talent? Despre talent peate fi vorba în sport, dar nu în acest spaţiu abstract în care gusturile sunt atât de diferite de la individ la individ. Pe când, unu la zero este pentru tot stadionul.
V. G. – Şansa îşi spune cuvântul şi acolo.
G. A. – Da, dai de zece ori în bară … Aici însă în artă este vocaţia şi natura pe care o ai şi care face ca scrisul tău să fie mai vesel, mai liric etc. Eu am fost privilegiat pentru că nu mi-am pus problema succesului ca o tortură.
V. G. – Nu vă fascinează gloria?
G. A. – Ba da, doar am făcut sport de performanţă. Ştiu ce înseamnă să te aplaude zece mii de oameni. Dar sportul acesta al literaturii este mai complicat. Încercăm ca ceea ce scriem să ne facă plăcere nouă înşine. Şi atunci am zis : Nu-mi pun problema [intlink id=”12142″ type=”post”]succesului[/intlink]. Dacă nu reuşesc, am trăit o aventură spirituală extraordinară. Ce vrei mai mult de la viaţă?
V. G. – O şansă a fost că l-aţi cunoscut pe Eugen Ionesco, clasicul universal, ocupantul unui fotoliu printre nemuritorii Franţei?
G. A. – Nu a fost nici o şansă. Cum l-am cunoscut? N. Bataille, regizorul care l-a lansat pe Euegen Ionesco si mi-a montat şi mie câteva piese, m-a întrebat dacă vreau să-l întâlnesc. Eu am refuzat. Ce să-i spun? Că-mi plac piesele lui? M-a chemat la repetiţia unei piese semnată de Ionesco şi m-a rugat să scriu în renumita revistă „Perspectives”. Am scris, dar nu o cronică, ci două pagini. Despre teatru, despre autor, regizor, actori, apoi despre spectacol. Ionesco a început să se intereseze de mine. Ce fel de teatru scriu, ce tehnici, ce influienţe etc. După o vreme am fost invitaţi amândoi la Liège, ceva mai târziu în S.U.A. unde [intlink id=”16572″ type=”post”]regizorul [/intlink]Robert Mc Namara selectase trei dramaturgi : Beckett, Ionesco şi Astaloş. Am avut chiar un afiş comun cu Ionesco.
V. G. – Avea umor Ionesco?
G. A. – Era hâtru. Din păcate venea totdeauna cu d-na Rodica care exercita o cenzură teribilă asupra lui. Nu-l lăsa să bea. Şi asta îl indispunea grozav. Uneori strecura sub saltea o sticlă de coniac. Îşi turna în pahar şi d-na Rodica avea impresia că e ceai.
V. G. – Dvs sunteţi bucovinean deci şi puţin neamţ. Aveţi umor?
G. A. – Eu m-am născut în Bucureşti. Partea balcanică e mai puternică în mine. Nemţii nu au deloc umor. Nu au spontaneitate.
V. G. – Noi avem în exces.
G. A. – Nu avem în exces. Avem cât ne trebuie. Ni-l dă clima temperată, echilibrată. Suntem latini şi ne facem timp să mai şi glumim.
V. G. – Nu împingem uneori totul în derizoriu?
G. A. – Umorul nu poate ajunge decât în derizoriu. Nu facem umor ca să fim serioşi.
V. G. – Românul actual nu este prea încruntat?
G. A. – Întotdeauna a fost încruntat. Să nu credem că ţopăia altădată de fericire. Noi o ducem mult mai bine.
V. G. – Sub aspectul confortului material. Cât despre cel spiritual…
G. A. – Da. Se îndepărtează de artă, dar predecesorul lui nici nu se apropiase.
V. G. – Statisticile arată că numărul cititorilor este în scădere. Se fac tot soiul de clasamente. În Anglia, de exemplu, la ancheta „omul mileniului”, Shakespeare a ocupat locul al şaptelea.
G. A. – Nu are nici o importanţă. E vorba despre opţiune. De ce trebuie să-mi placă Shakespeare? Îmi place când mă duc la teatru, o dată pe an. Dar Churchill a salvat ţara.. Shakespeare face parte din noi, din om.
V. G. – Cum vi se pare divertismentul actual practicat de televiziunile din România?
G. A. – Eu am scris texte pentru TV pe vremuri. Acum este prea mult amatorism.
V.G. – Maestre, vă mulţumesc pentru participare la emisiunea noastră.
G. A. – Eu vă mulţumesc şi îi salut pe simpaticii gălăţeni şi tecuceni.

(Dialogul s-a transmis în emisiunea „Cafeneaua veselă” la EXPRESS TV.Galaţi)