Mă hotărâsem să scot din raza mea de interes câteva nume de scriitori geniali, apăruţi în arealul tecucean, asupra căruia m-am tot aplecat, cu râvnă şi cu o dăruire nereprimată timp de câteva decenii – în ciuda avertismentelor care mă preveneau asupra eventualilor nemulţumiţi, cărora, chipurile, nu le-am subliniat destul de apăsat harul de excepţie cu care i-a hărăzit Cel de Sus.

N-am nici o îndoială că scriitorul genial reclamă un critic genial, nicidecum un diletant oarecare, interesat mai mult de viaţa spirituală ce s-a pritocit în interiorul unui areal geografic decât de agenţii care o vascularizează în anumite momente ale evoluţiei sale. A da seama despre literatura ce se plăsmuieşte în condiţii de provincie, fără o risipă de superlative echivalează, de multe ori, cu abonarea la contestaţii, la reproşuri, la înjurături, dar mi-am asumat acest risc cu voie vegheată şi n-aş zice că toţi cei despre care am scris m-au admonestat şi mi-au imputat comentariile critice mai rezervate, izvodite în marginile unor cărţi ce-i aveau ca autori.

Dintre cei nemulţumiţi de prestaţiile mele critice se detaşează Oancă Constantin, un scriitor care se erijează, chipurile, într-un reprezentant al mai multor nemulţumiţi şi care, din varii motive, n-au adoptat o atitudine de severă punere la punct a celui care nu le-a subliniat îndeajuns genialitatea. Atitudinea lui aspră, astringentă şi abraziva îi răzbuna, sau mă rog, îşi propune să-i răzbune pe toţi cei care deşi ar avea motive să-şi arate consternarea, şi-o reprima nejustificat – ceea ce m-a încurajat în atitudinile mele nedrepte. Am crezut, zice genialul meu tombater, că-mi va merge şi de data aceasta şi voi fi lăsat fără o replică meritată.

N-aţi avut intuiţia unui posibil răspuns, crezând că şi de astă dată cel încolţit va tăcea.
Are dreptate, n-am prevăzut această replică şi nu ştiu din ce cauză ceilalţi… care, bag seama, l-ar fi delegat să vorbească în numele lor au evitat să mă pună la punct, deşi bănuiesc motivul: n-au fost la fel de înţelepţi ca Costică Oancă, ceea ce e un fel de a-i considera fie prosti, fie laşi. În locul lor l-aş chema în instanţă, dar nu vreau să mă amestec într-o treabă care nu mă priveşte, nici măcar marginal.
Ce anume l-a mai supărat pe preopinentul meu? L-a supărat cuvântul mandolinar folosit de mine în evaluarea poeziei sale.

Înţelege oricine, oricine în afară de insurgentul meu critic, că termenul nu are negreşit conotaţii negative, că e greu să ne imaginăm sunete mai dulci şi mai cristaline decât cele mandolinare, că instrumentul în sine are o mare trecere la unele popoare, cum ar fi cel italian. Îşi poate imagina cineva că omul acesta, care respinge un cuvânt aşa de armonios are totuşi pretenţii muzicale, şi se lauda cu emfază că tine chiar o emisiune la un post de televiziune gălăţean?

E adevărat c-am încadrat poezia lui Oancă Costică în haloul poeziei creştine, sau cu tentaţie creştinească şi nu cred că am greşit, de vreme ce chiar poetul susţine aceasta evidentă ori de câte ori are ocazia. De ce îmi citează aprecierea fără să indice şi ceea ce l-a nemulţumit, Dumnezeu ştie. Că mulţi dintre cei ce se revendică din filonul evanghelic o fac artificial şi ipocrit ştie şi dânsul, cum ştie multă lume, iar citatul din Constantin Stere îi viza exact pe aceştia, nu pe el. Dar, ce să mai întind pelteaua, la nivelul său de înţelegere, mă pot aştepta la orice.

Citatul din romanul lui Stere reprodus de mine e o blasfemie? Nu, omule, incriminează o blasfemie, ceea ce e cu totul altceva. Nu mai spun că pledoaria noastră nu-l privea pe el, ca autor al plachetei Ochiul lui Homer, ci pe alţi confraţi de-ai săi care se bat pe burtă cu Dumnezeu şi-l fac părtaş la nevolniciile lor obtuze şi ipocrite. Mi se pare însă că nici el nu ştie ce spune şi ce anume îl nemulţumeşte. Nu e prima dată când am mai observat aceasta incapacitate de a se implica problematic şi comprehensiv în dezbaterea unor subiecte. I-am şi reproşat uneori, şi mi-a dat dreptate dar, cu narcisismul său bolnăvicios se vede că n-a înţeles mare lucru. Dorinţa de afirmare publică, de a arăta că ştie şi el câte ceva din ceea ce înseamnă fenomen cultural sau literar excede cu mult posibilităţile sale euristice.

Dar faptul în sine se explică: Domnia sa nu citeşte Stere ca mine, după mintea sa un scriitori de raft secund, bibliografia să îi conţine pe Cervantes, Unamuno Kafka, Tolstoi, Dostoievski, etc. Ceea ce nu se potriveşte în vreun fel cu lecturile mele banale şi adipoase. Era bine dacă nu scria această frază care induce o idee de neputinţa şi de slabă înţelegere a ceea ce citeşte. Păcat de efort. Dacă tot nu înţelegi nimic din ceea ce lecturezi, e mai bine să-ţi economiseşti eforturile pentru a le folosi în alte direcţii, mai palpabile, mai profitabile şi mai pe măsură posibilităţilor tale comprehensive. Sunt atâtea alte lucruri frumoase, care nu reclamă un efort intelectual şi cu care îţi poţi umple timpul folosindu-ţi puţină energie intelectuală pentru lucrările din câmp sau din solar.

Că poezia este un atribut al sentimentului, al pasiunii, al emoţiei, al patimii nestăvilite e o idee clişeică, aproape banală şi nu mă convinge, deşi răzvrătitul meu preopinent se foloseşte de autoritatea lui Nichita Stănescu. Problema e veche şi-a dezvoltat-o copios şi Eminescu sub forma binomului minte şi inimă. De-ar fi consultat Fragmentarium-ul alcătuit de Vatamaniuc (o fi auzit oare de acest nume?) ar fi găsit la pag. 88 o sentinţă asemănătoare; Adevărul este în inimă, creierul nu e (decât) lacheul inimii. N-am pus niciodată la îndoială valoarea indicativă a acestei sentinţe (mai sunt şi altele), dar aş complini-o cu amendamentul lui Rochefoucauld că fenomenul este posibil doar atunci când inima reuşeşte să păcălească raţiunea.

Altfel, poezia se decontează din noianul unor dorinţi nereprimate, iar dorinţele, ar trebui să ştie şi poetul de la Corod, că sunt prohibite spiritului religios, că înfrânarea dorinţelor este una din virtuţile teologale şi nu dă bine să fie abilitate că purtătoare de mesaj creştin. E un paradox aici şi-mi pare rău că poetul nostru supradoxat nu l-a sesizat. Sentimentele, pasiunile, patimile care se exprimă prin dorinţe constituie materia primă a poeziei, inclusiv a celei creştine, dar în acelaşi timp sunt prohibite învăţăturilor evanghelice. Abilitarea lor, a dorinţelor generate de active sentimentale, pasionale este, sau poate fi o sursă a păcatului, a decăderii omului din temeiurile credinţei, dar în acelaşi timp asigura materia primă pentru poezie, pentru lirism.

Nu degeaba Platon cerea alungarea poeţilor din cetate, dar, fireşte, filosoful, care va fi vândut ca scav la Egina (este şi titlul unei poezii scrisă de Ştefan Augustin Doinaş), nu se referea şi la poetul corodean. Sunt sigur că şi răzvrătitul meu ar fi ajuns la altă concluzie, dacă ar fi putut face distincţia dintre dorinţă şi voinţa, dintre suferinţa şi durere. Îmi amintesc c-am discutat cândva aceste lucruri şi n-aş insista mai mult în aceste rânduri. Îi pot furniza însă o bibliografie a problemei, dar şi această ofertă poate părea suspecta pentru el, care citeşte numai lucrări de referinţă, autori bine aşezaţi în panteonul culturii universale.

De mirare este altceva; că deşi a citit mult Dostoievski, n-a ajuns şi la pag. 75, unde, sub masca mujicului rus, autorul face un excelent portret al parvenitului, al intrusului, al impostorului, al celui ce vrea neapărat să apară drept altceva decât ceea ce este. Pune-l pe omul cel mai insignifiant să vândă nişte mizerabile bilete la un ghişeu de cale ferată şi de îndată această nulitate se va considera în drept să te privească cu un aer de Jupiter când vei veni să-ţi cumperi un bilet pour vous montrer son pouvoir. (Demonii). Unde i-o fi găsit fotografia nu ştiu, dar îl reflectă destul de fidel. Nu e singurul, dar mi se pare cel mai insistent în arborarea unei imagini false, aceeaşi care, generic. O descoperise şi Dostoievski, şi total diferită de cea afişată cu insistenţă – care nu-i aparţine şi nu i se potriveşte.

Într-un singur loc pare să aibă dreptate, acolo unde îl aduce în discuţie pe Dionisie Duma- sigur pentru conferi filipicei sale mai multă credibilitate. Îmi pare rău că-l dezamăgesc. Am scris este adevărat un pamflet la adresa poetului, şi nu cred c-am exagerat sau că i-am deformat în vreun fel imaginea. Cine nu ştie că împricinatul meu este un intrigant, un izvoditor şi manipulator de zvonuri, un versatil, că tânjeşte sincer atunci când nu reuşeşte să inducă în public o bârfă sau o stare conflictuală. Eram decis să nu revin la sentimente mai bune, dar au fost atâtea insistenţe, din atât de multe direcţii, că până la urmă am convenit să trec peste multele necazuri ce mi le-a pricinuit. Suntem bătrâni şi nu ştiu dacă vom avea timp pentru o împăcare definitivă. Cât priveşte cronicile din volumul IX al seriei Uricar, ele au fost scrise şi publicate cu mulţi ani înainte de dispută noastră.

M-am gândit mult dacă e bine sau nu să le includ în seria uricarelilor (termenul aparţine lui George Dorel Vidraşcu de la revista Antim din Bucureşti), dar nu sunt sigur că genialul poet din Corod a auzit de autor sau de revista menţionată. Sigur c-am înţeles sensul ironic conferit de Oancă Costică, dar nu mă deranjează, dimpotrivă, da măsură exactă a subţirimii sale intelectuale, pe care i-o cunoşteam, dar acum a devenit publică şi poate înţelege oricine de ce este în stare. De-ar fi lecturat şi altceva decât capodopere ale literaturii universale – să zicem revista Axa sau Viaţa Românească unde au fost publicate, cu multe decenii în urmă, ar fi dat şi de articolele respective, incluse de mine, după o îndelungată cumpănire, în ultimul volum din seria Uricar.

Încă ceva: nu m-au deranjat niciodată criticile la adresa mea sau a supra scrierilor mele, dacă sunt obiective şi dacă nu-mi răstălmăceşte vorbele. A mai încercat cineva Altfel un prozator de talent, pe care îl ţin în graţii şi asupra căruia m-am aplecat cu toată buna credinţă, fără patimă şi fără nici un pic de ranchiună, să mă pună la punct, să-mi împute lucruri de care eram străin în chip absolut. Era un semn că autorul fie n-a citit articolul la care se referea, fie l-a înţeles după nivelul său de înţelegere, fie a dorit să atragă atenţia că ştie şi el să scrie. Nu l-am înţeles niciodată, cum nu l-am înţeles nici pe cel menţionat de poetul corodean care se arata entuziasmat de felul cum am vorbit despre el, (asta se întâmplă la seara literară organizată de Bibliotecă V.A.Urechia) şi după trei luni, după ce-a vorbit el cu un mare poet din Galaţi îmi imputa că i-am dat la gioale. Ce să înţelegi din asemenea comportamente?

Am hotărât să mă ţin departe de ei, cel puţin până recunosc c-au greşit şi-şi cer iertare. Prea mă simt bine în calitate de însingurat ca să-mi doresc prietenia cuiva, care n-o merită şi n-o preţuieşte. Am făcut deja destule concesii, au trecut deja de la mine destule şi nu mai sunt dispus la generozitate. În convingerea mea prietenia e un lucru sfânt, care nu durează de luni până vineri, ci o viaţă şi chiar dincolo de marginile ei, în veşnicie în transcendent. Adevăraţii mei prieteni ştiu că fotografia lor se va găsi în hainele mele de înmormântare şi de-o fi să ne întâlnim într-o altă lume, ni le vom restitui reciproc, ca semn de veşnică recunoaştere.

Am, mai reţinut din noianul acuzelor ce mi le aduce poetul corodean şi pe aceea ca-n vremea ciumei ideologice am făcut propaganda comunistă, mai exact, am răspuns de învăţământul ideologic în organizaţia din care făceam parte. Nu este singurul, mi-a mai reproşat acest lucru şi fostul meu secretar de partid, acelaşi care mă critică şi atunci, pe vremea celuilalt că nu-i acordăm destulă atenţie, c-o bagatelizam, cum şi merită, de altfel. Aceştia sunt oamenii. Nu încerc nici o justificare, dar întreb şi eu, aşa, fugos şi dezinvolt, voi ce făceaţi când eu eram anchetat în beciurile securităţii din Galaţi, când eram dus noapte de noapte cu ochelari metalici în ochi la anchete spăimoase, de câte 5-6 ore?.

Am publicat câte ceva din dosarul meu de la CNSAS, dar cei care alcătuiesc corul calomniatorilor citesc lucrări geniale nu prestaţiile unui nevolnic şi-şi continuă, văd, repertoriul insidios. Nu m-am bătut niciodată cu cărămidă în piept, pentru isprava mea adolescentină şi n-am făcut nici un demers pentru a beneficia de anumite drepturi, dar denigratorii trebuie să înţeleagă odată că orice continuare a acuzelor pe această temă se va rezolva în instanţă. Am deja dosarul întreg xeroxat şi calomniatorii risca enorm, încercându-se într-un domeniu pe care nu-l stăpânesc.

În această tabără, care văd că se lăbărţează, îl includ şi pe poetul din Corod – unul dintre cei mai nepotriviţi conducători de cenaclu literar, pe care l-a transformat, de altfel. – Într-un timp record – dintr-un laborator de creaţie într-un pretext de bârfe şi de cleveteala. Una din acuzele sale – am spus deja că se erijează, prin voie vegheată şi fără să i-o ceară cineva, în purtător de cuvânt al tuturor nemulţumiţilor din lume – că şi-a asumat sarcina de a-i ocroti şi încuraja pe toţi cei cu pretenţii de genialitate. Printre acuzaţii, spuneam, este şi aceea că i-am atribuit Eleonorei Stamate epitetul de analfabeta. Este încă o dovadă că autorul şi când citeşte, nu înţelege nimic din ceea ce citeşte.

Iată textul aşa cum apare în articolul nostru:… În Tecuci apare o revistă de cultură condusă de o persoană care nu sunt sigur că ştie toate literele alfabetului. Sau dacă le ştie, şi cred că le cunoaşte de vreme ce-a trecut prin ciclul primar şi chiar prin universitate, nu vrea să ne convingă şi pe noi, prin câteva rânduri pe care să le citim în revistă pe care, cu sau fără onoare o conduce. Ce derapaje s-o fi petrecând în mintea acestui om de mă răstălmăceşte după cum îl taie capul, nu-mi dau seama. Că patroana de revista nu vrea să ne convingă şi pe noi că ştie, într-adevăr, să scrie trei rânduri, e o altă poveste pe care n-o mai prelungesc în această nedorită poziţionare.

M-am străduit să nu depăşesc spaţiul cu care m-a gratulat poetul corodean, deşi ar mai fi fost încă multe de arătat. Aştept să-mi ofere ocazia unei reveniri, deşi, tot aşa, n-o voi face cu plăcere şi nici din proprie iniţiativă. Cele mai multe din disputele mele, şi-au fost destule, (probabil că le voi aduna odată între două coperţi de carte), n-au fost decât reacţii de răspuns la invectivele ce mi-au fost adresate. Eu n-am făcut decât acte fireşti de apărare, de explicaţie şi de dezvinovăţire. De asta am şi hotărât să-mi rezolv problemele şi pe cale juridică. Mi s-a făcut lehamite să-mi tot justific fiecare act, fiecare gest, fiecare mişcare.

Acum despre volumul Euridice (EdituraInfoRapArt, Galaţi, 2016) Aş vrea să-l încredinţez pe autorul corodean că disputele noastre, oricât de acide ar părea, nu afectează în vreun fel obiectivitatea aprecierilor critice asupra volumului său. Nu ştiu de ce îşi titrează cărţile cu numele unor eroi din vechea Elada, şi nu înţeleg nici consecventă cu care apelează la vechile legende olimpice, dar motivele sunt, sau pot fi rodnice într-un demers liric, dacă poetul ştie să-şi infuzeze discursul cu imagini şi simboluri care duc undeva, într-un sens, într-o direcţie, într-o idee.

Legenda spune că Euridice era soţia lui Orfeu care a murit din cauza unei muşcături de şarpe. Îndureratul său soţ, prin cântecele sale executate din lira, a obţinut de la zei permisiunea de a merge în Infern după ea, pentru a o readuce la viaţă. A reuşit, tot prin cântecele sale, să îmblânzească lumea Infernului şi să-şi readucă soţia pe pământ. Convenţia era că Orfeu să nu-şi privească niciodată jumătatea readusă în condiţie omenească. Cum nefericitul soţ n-a putut rezista acestei ispite, a pierdut-o pentru totdeauna.

Aceasta este legendă, şi din ea s-a născut orfismul, un curent literar mistic şi cu mare trecere în Grecia antică. Printre altele, orfistii credeau în metempsihoza (cicluri ale reîncarnării), privilegia sufletul şi consideră trupul ca o temniţă a sufletului. Legenda conţinea, prin urmare, destule motive care puteau fi extorcate de sens, decupate din ansamblul mitic, şi aduse în portativ liric. Cât din legendă se regăseşte în prestaţiile poetului Oancă şi justifica apelul la simbolurile ei, e o altă problemă.

Predomina oricum sentimentul de dragoste şi regăsim în substanţă poeziei sale toată fenomenologia amorului, amintind într-un fel de vechile modele orfice, de la Sapho la Pândar şi de curentul anacreontic, ilustrat la noi, mai cu seamă de Iancu Văcărescu, atunci când şi-a adus jalea la poalele munţilor Carpaţi (La Carpaţi mi-am adus jalea). Păstrează funcţia paulică a iubirii, aşa cum rezultă din Epistola către Corinteni, unde îi conferea funcţii prototipale, cel puţin în raport cu celelalte facultăţi subiective – credinţa şi nădejdea – toate trei alcătuind triada care substituie în plan biblic ceea ce în vechea partitura elenică asigura productivitatea kalokagathonica.

Nu mai operează cu stufozitatea greoaie de altădată, iar sub o simplitate aparenta reuşeşte să inducă cititorului fulguraţia unui gând, a unei idei, a unei stări cu tot cortegiul lor de unduiri afective. O voce singuratică/aproape mistică/mi-a strigat toată noaptea. /Când m-am trezit/am văzut/cum pe zăpadă proaspătă/ninsese cu paşii tăi (O voce singuratică). Este o evoluţie surprinzătoare, de frumoase nădejdi izvorâtoare, şi-l felicit sincer pe autor pentru noile sale isprăvi lirice. Iată încă un exemplu de simplitate intenţionată, cum numai lui Nichita Stănescu îi reuşea spre deliciul fericiţilor săi cititori. Luna/lacrima ce-şi caută ochiul/care s-o plângă/şi negăsindu-l/se pierde şi ea/mărind şi mai mult somnul/din care nu mă mai pot trezi (Lacrimă ce-şi caută ochiul).

Mitul lui Orfeu îi oferă poetului posibilitatea de a-şi plimba gândul şi simţirea spre alte tărâmuri, de parcă ar dori să repete gestul lui Orfeu în căutarea Euridicei. Avea darul trăirii în altă lume/şi mă sărută pe ochii închişi să mă pregătească/. Îmi spunea/de aşteptare. /Înserarea îi era prima însuşire/iar noaptea/dealurile care se ridicau peste ea (Avea darul trăirii).

E curios cum autorul aduce în portativ, că martoră, dar şi pentru a-i mărturisi zbaterile afective, întreaga natură, din care nu lipsesc salcâmii şi mai ales dealurile, care au impus depărtări greu de escaladat. Se vede de departe ca autorul tânjeşte după o iubire pierdută, care-l obliga să refacă drumul lui Orfeu în căutarea Euridicei. Multă vreme a trecut de când/am descoperit drumul/ce duce la inima ta. Peste tine/apoi/s-au înălţat dealuri/şi au crescut păduri. /Cu ochii ca veacurile/cu tinereţea ca apele/şi piciorul gol/că înserarea/aşa arătai la plecare (Multă vreme a trecut).

Nu ştiu cum va evolua poetul în continuare, dar volumul asupra căruia m-am aplecat în aceste rânduri marginale va constitui, sunt sigur, un reper care-l va impune în lumea poeziei contemporane.