Şi cel mai slab om poate deveni puternic şi temut dacă actele sale se înscriu într-un trend concordatar cu evoluţia generală şi cu scara consacrată şi nepervertită a valorilor.

Doina Cornea – mâna aceasta de femeie curajoasă şi cu simţul demnităţii nealterat de viciile unei istorii mâloase şi bine infectate ideologic – a făcut parte din această galerie de temerari.

Într-o vreme când noi toţi, sau aproape toţi, eram încolonaţi ideologic şi ne sileam să ne dovedim loialitatea faţă de un regim despotic şi scelerat, când ne întreceam în condiţia de aplaudaci şi de fideli ai unei istorii bezmetice, Doina Cornea a avut curajul să spună Nu, Gata, De ajuns şi să ia atitudine, să provoace balaurul cu mii de capete şi să rişte tot: libertatea, familia, cariera să insufle curaj şi cutezanţă tuturor celor dispuşi la o ieşire din încercuire şi la o luptă disproporţionată, chiar dacă riscurile erau imensa iar şansele de izbândă erau minimale.

Nimeni nu i s-a alăturat şi n-a încurajat-o în temeritatea sa de a se lupta cu un Goliat inclement, care nu ştia de toleranţă şi de diversitate a punctelor de vedere şi nimeni n-a urmat-o în demersurile sale curajoase. Am lăsat-o singură şi nici după acel moment decembrist, când am crezut că s-a crăpat puţin a lumină, n-am ştiut să-i preţuim cutezanţa.

Dimpotrivă, acelaşi popor idiot de care se plângea Petre Ţuţea, infestat de terifiantele discursuri iliesciene, i-a terfelit numele – al ei şi al Anei Blandiana – cu tot felul de născociri, care de care mai prăpăstioase şi mai isterizate, de-a cumulat în vremea mineriadei din iunie şi imediat după aceea, atâtea scrisori, care de care mai viscerale, mai sordide şi mai pângăritoare de-a umplut istoricul Dan Berindei un sac, pe care l-a dus la Paris să le prezinte diasporei româneşti.

Nu este prima dată când recunoştinţa românească, atât de dreaptă şi aşteptată, a lipsit cu desăvârşire, ba chiar s-a travestit în atitudini răutăcioase, corosive şi fanatice.

Doina Cornea a murit şi odată cu ea s-a consumat o epocă şi s-a petrecut o galerie de corifei din care mai făcea parte Regele Mihai, Corneliu Coposu, Elisabeta Rizea şi Ion Raţiu. Fără aceste repere morale şi politice la portativul devenirii noastre, lumea românească a rămas mai săracă în soluţii şi speranţe.

Când, în zilele tulburi din iunie 1990 i-am trimis o scrisoare de îmbărbătare şi solidarizare, mi-a răspuns cu o promptitudine neaşteptată, printr-o scurtă epistolă de mulţumire, pe care o păstrez cu pietate.

Noapte bună Doina Cornea şi Dumnezeu să-ţi aşeze sufletul prin apropierea tronului Său de lumină şi îndurare

Ionel Necula – Tecuci