Emil Coşeru – Tecuciul reprezintă pentru mine, Paradisul pierdut

Emil Coşeru – societar, Teatrul Naţional Iaşi:,
Tecuciul reprezintă pentru mine, Paradisul pierdut”

Data şi locul naşterii: 23 noiembrie 1947, Tecuci, jud. Galaţi. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, I. L. Caragiale” în 1969 la clasa prof. Moni Ghelerter – Zoe Anghel Stanca.
Rol de debut: Treplev din Pescăruşul de A. P. Cehov, regia: Cătălina Buzoianu – 1969.
În perioada 1990-1993 este director adjunct al Teatrului Naţional Iaşi. Între 1982 şi 1984 este profesor şi regizor la Gubbio, Italia. În 1990 a reînfiinţat Facultatea de teatru în cadrul Universităţii de Arte „George Enescu” unde în prezent este Conferenţiar universitar doctor.
A luat numeroase premii la Festivaluri studenţeşti: Premiul oraşului Torino, Italia, Premiul Radio Iaşi, Premiul pentru cel mai bun spectacol – Festivalul Primul rol, Iaşi – 1998, Premiul de interpretare feminină – Festivalul Primul rol, Iaşi – 1999, Premiul de interpretare masculină – Festivalul Primul rol, Iaşi – 2000, Premiul special al juriului – Festivalul Naţional Studenţesc, Bucureşti – 1999.
Premii personale: Premiul de interpretare masculină la Festivalul de teatru scurt, Oradea – 1987;
Decorat cu Ordinul Naţional pentru Merit în grad de Cavaler, de Preşedinţia României – 2002.
Turnee în: Germania, Italia, Grecia, Rusia, Polonia, Ucraina, Coreea de Sud.

Viorel Burlacu: De unde vine pasiunea Dumneavoastră pentru teatru?

Emil Coşeru: Pasiunea asta vine de demult, din Tecuciul meu iubit, în care tata făcea teatru la Casa de Cultură. El a aprins în mine flacără teatrului. Mi-l amintesc bine în rolul Ion, din piesă Năpasta. Tatălui meu i-a plăcut muzica, teatrul. M-a trimis şi pe mine să fac vioara vreo câţiva ani, inclusiv la Liceul de muzică din Galaţi. Din păcate, eu nu aveam mai nimic în comun cu muzica. Îmi pare rău. Atunci am făcut liceul la Galaţi. Părinţii mei au vrut să mă trimită mai departe de Tecuci, pentru că au avut de pătimit în regimul trecut. Tata a fost scos din serviciu o perioadă şi au dus-o mai greu. Ei veneau din familii înstărite şi asta nu dădea bine în ochii conducătorilor. Tata îmi vorbea de teatru, l-am văzut jucând teatru. Ţin minte că m-am dus o dată la ei la repetiţie, eu eram student în anul I şi o făceam pe deşteptul dându-le sfaturi regizorale. Când mă gândesc cu câtă pasiune jucau, cât entuziasm puneau în ceea ce făceau, acum mi se pare aproape incredibil. În perioada cât am învăţat la Liceul Nr. 5 din Galaţi, actualul Colegiu Tehnic, Radu Negru”, nu prea am jucat teatru, în schimb îmi plăcea să recit la spectacolele şcolare. Îmi amintesc de un pedagog, dar şi profesor foarte bun de latină, domnul Mazilu, care ne vorbea de Seneca, Horaţiu…

La un moment dat, tata m-a dus la Teatrul din Galaţi, la regizorul Traian Ghiţescu Ciurea spunându-i că vreau să merg la teatru şi să facă pregătire cu mine. Am lucrat ceva timp împreună, avea grijă de mine, ca de copilul lui.

Cum a fost admiterea la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (I.A.T.C.)?

Eu nu am intrat din primul foc la Institut, aşa cum se numea el pe atunci. Când am dat examen în comisia de admitere era Alexandru Finți, un foarte bun regizor. Lui îi plăceau candidaţii blonzi, tip Florin Piersic. Se pare că atunci au fost făcute unele matrapazlâcuri şi s-a anulat admiterea. Eu nu am ştiut lucrul acesta, noroc cu un bun prieten de-al meu din Tecuci, Gogu Stamate, care citind ziarul Scânteia a dat peste un anunţ în care scria că se mai dă o sesiune de admitere la institut, în toamnă. M-am prezentat şi eu. De data aceasta în comisie erau Moni Ghelerter, Zoe Anghel Stanca, doi oameni minunaţi. Am luat examenul fiind clasat pe locul 13, din aproximativ 2000 de candidaţi. În anul acela (1965) au fost trei clase de actorie, aproximativ 60 de studenţi. Am fost atât de mulţi pentru că fuseseră desfiinţate toate facultăţile de teatru din ţară, la Iaşi fiind una dintre cele mai bune. Am reînfiinţat-o după 1990 împreună cu doi colegi: Natalia Danaila şi Sergiu Tudose

Aţi avut vreun model artistic la care să vă raportaţi?

Nu pot spune că aveam modele artistice şi nici nu prea mi-a plăcut să fac fetişuri. Poate mă simţeam cumva apropiat sufleteşte de George Vraca, pe care tata îl preţuia foarte mult. Parcă îl mai aud şi acum la emisiunea, „teatru radiofonic” pe Vraca, în difuzorul nostru de la Tecuci. Nu am avut idoli, eu detest chestia asta cu modele, cu care să mă asemăn şi eu.

Cum aţi descrie anii studenţiei?

Când am venit în Bucureşti, aproape că am avut un şoc. Eram un puştiulică tânăr, venit dintr-un orăşel mic precum Tecuciul şi simţeam că, parcă mă înghite capitala. Am terminat facultatea în anul 1969. Eu eram cel mai tânăr student şi am fost protejat aproape ca un copil. Cei mai mulţi dintre colegii mei erau mai mari, unii fiind la a doua facultate. Pentru mine anii studenţiei au fost minunaţi, iar când mă gândesc la profesorii mei, pot spune că am avut dascăli de excepţie: George Dem Loghin, Costache Antoniu, Alexandru Finți, Zoe Anghel Stanca, Dem Rădulescu, tânăr asistent universitar.

Câteva nume de colegi?

Cornel Constantiniu, Ion Cocieru, de la Teatrul Bulandra – eu Coşeru, el Cocieru, Valeria Ogăşanu Marian, Costel Constantiniu, Gelu Zaharia.

Primul rol?

Când am terminat facultatea a venit Sorana Coroama şi a luat pentru Naţionalul din Iaşi, câţiva absolvenţi, printre care, Cornel Constantiniu, Gelu Zaharia şi eu. Am debutat pe scenă ieşană în piesa „Pescăruşul” pusă în scenă de Cătălina Buzoianu. Am avut un noroc mare, că încă de la începutul carierei să intru pe mâini bune. Eram un puşti de 20 şi ceva de ani şi am jucat Treplev, iar pe scenă cu mine mari actori, precum Ion Lascar, Violeta Popescu…

Dar în film, cum a fost debutul?

Încep prin a spune că mi-a plăcut dintotdeauna, mai mult teatrul, decât filmul. Teatrul are mai multă emoţie, care te şi măcină, este mai fragil, dar parcă mai adevărat, pe când filmul este prea tehnic, iar sticla lentilei nu pare la fel de „darnică” pentru toţi. Primele probe le-am dat în filmul Ciprian Porumbescu, în regia lui Gheorghe Vitanidis. Am dat probele pentru rolul principal împreună cu Vlad Rădescu, care a fost preferat pentru Ciprian, iar eu am jucat rolul Andrei Mureşanu. După acest film au mai urmat roluri în: Dimitrie Cantemir, Munţii în flăcări, Vlad Ţepeş, Trandafirul galben, Masca de argint, Un bulgăre de huma, dar şi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile.

În lumea teatrului sunt cunoscute multe moment de haz, farse făcute între actori. Dvs. aţi făcut, sau eventual colegii de scenă v-au tratat cu aşa ceva?

Personal nu sunt adeptul unor astfel de glume pentru că pot fi periculoase în desfăşurarea spectacolului. Îmi amintesc acum de o astfel de situaţie. Jucam în piesa Ursul de Cehov, rolul Smirnov şi textul impunea ca din sfert în sfert de oră să cer argatului Luca, o vodcă. La toate spectacolele îmi aducea apă, dar mă trezesc într-o bună zi cu tăria amintită, pe care neştiind, am dat-o peste cap dintr-o înghiţitură. După câteva momente am simţit că mi se duc genunchii, eram moale şi mai aveam de dus, cam o oră de spectacol. A fost groaznic până la final, dar am terminat cu bine. Eu îi sfătuiesc pe studenţii mei să nu facă astfel de farse.

V-aţi gândit vreodată că poate era mai bine să faceţi altceva, decât teatru?

Nu. Doar tata, săracul îmi spunea uneori că, dacă nu intru la teatru să fac medicină, la fel ca sora mea. Eu însă nu cred că aş fi fost bun de doctor.

Ca profesor la Universitate, aţi preluat vreun model didactic din studenţie?

Pot spune că am văzut un model în Zoe Anghel Stanca, pe atunci tânăra asistenta a profesorului Moni Ghelerter. Zoe era un om minunat, se juca cu noi, făceam multe exerciţii de improvizaţie, ne învaţă să ne jucăm cu textul. Ca actor trebuie să ai un dezvoltat spirit ludic, să fii mereu proaspăt. De multe ori se cam pune praful pe tot arsenalul cu care este înzestrat un actor şi atunci ea făcea aceste jocuri de improvizaţie cu noi, ca să ştim să fim mereu proaspeţi. Zoe ne spunea deseori: „când o să îmbătrâniţi pe scenă, pentru că o să vină şi vremea aia, va trebui să ştiţi să vă bucuraţi de partenerul de scenă, de replicile lui. Sub vorbe, în spatele lor stau sensuri multe, planuri nevăzute, chiar nebănuite, pe care trebuie să le intuiţi.” Repet, îi port un mare respect acestei Doamne, de la care am învăţat cum trebuie să te porţi cu studenţii. Eu cred că uneori sunt chiar mai aspru cu ei, decât modelul meu. În meseria de actor îţi trebuie foarte multă seriozitate. Fără punctualitate, fără ordine, fără respect pentru partener şi public nu poţi face mari performanţe artistice. Scena este sfântă, laşi toată supărarea în culise şi după aceea apari în faţa spectatorului.

Spuneţi că sunteţi aspru cu studenţii dumneavoastră?

Chiar dacă am mai fost şi aspru cu studenţii mei, acum mulţi dintre ei recunosc că le-a prins bine şi mă răsplătesc cu multe gânduri frumoase. De exemplu fostul meu ucenic în actorie, George Gâdei cânta într-o formaţie rock din Bucureşti (TRAVKA- n.a.), uneori mai lipsea de la cursuri, alteori mai întârzia. După ce a luat licenţa s-a dus la Focşani, la Teatrul „Pastia”, dar a prins şi nişte ore la Liceul de Artă. Le spunea elevilor săi că la facultate a avut un profesor extrem de sever şi că a preluat modelul de la mine: punctualitate, respect faţă de text şi de public. Sigur că trebuie să îmbinăm intransigenţa, cu o doză de blândeţe, de prietenie chiar. Acum de exemplu, eu am o clasă în anul II, îi simt că mă iubesc, când am spectacol mă aşteaptă la final, ne îmbrăţişăm, îmi spun impresii. Mă impresionează atitudinea lor, îmi dau seama că severitatea mea nu este în van, mai ales când ştii să o împleteşti şi cu prietenie, cu blândeţe.

Din zecile de absolvenţi vă vin în minte acum două, trei nume?

Toţi îmi sunt foarte dragi. Mă simt foarte apropiat de ei, mă doare când constat că sunt foarte mulţi actori tineri – şi nu numai dintre studenţii mei – care, deşi au talent, nu au şansa unei afirmări artistice pe măsura talentului. Pot da mai multe nume. Risc totuşi pe întrebarea dvs. să amintesc doar câteva aşa cum mi-aţi cerut: Marius Manole, care avea o putere de muncă fenomenală, în ciuda unei sănătăţi mai delicate. Emilian Oprea, tot din promoţia de aur, dăruită scenei, Florentina Ţilea, astăzi cadru didactic la U.N.A.T.C şi exemplele pot continua.

Aţi fost tentat vreodată să plecaţi din Iaşi?

Când jucam în”Livadă cu vişini” a venit Valeriu Moisescu, un mare regizor şi mi-a zis „hai la Bucureşti, am nevoie de tine la Naţional.” La fel m-a solicitat de câteva ori să vin în capitala şi admirabilul actor George Motoi. Tuturor le-am spus că eu nu plec din Iaşi. În Bucureşti, viaţa ar fi fost mult mai solicitantă, pe lângă scena propriu-zisă, probabil aş fi intrat în unele producţii la radio, televiziune, cinematografie. Nu mă vedeam într-un mod de viaţă atât de epuizant. Rişti să te pierzi foarte repede într-un oraş atât de mare. Nu m-a interesat deloc gloria, chiar cu orice risc. Totul este trecător…

Ce v-a reţinut aici, în mod special?

La Iaşi m-a reţinut faptul că am avut parte de nişte regizori foarte buni, actori foarte mari: Miluţa Gheorghiu, Ion Lascăr, Ştefan Dancinescu, Ani Braeschi, Adina Popa şi mulţi alţii, care formau o trupă formidabilă, de la care aveam ce să învăţ. Şi acum avem o trupă foarte bună, directorul Hadjiculea a adus aici regizori mari: Măniuțiu, Purcărete, Dabija şi a făcut o echipă foarte, foarte bună, mai ales că are şi material uman de la facultate. Claudiu Goga care a venit de la Braşov, acum este profesor, predă regia la noi. Recent, eu am scos premiera la „Cântăreaţă cheală” şi am lucrat cu Radu Alexandru Nica, un băiat foarte bun care lucrează şi cu Naţionalele din Cluj şi Târgu Mureş. Şi un scenograf la fel de bun Adrian Damian, care împreună au scos un spectacol deosebit. Pe Damian l-am cunoscut când era student la teatru, a făcut scenografie şi acum lucrează cu Mihai Măniuțiu. Este unul dintre cei mai mari scenografi din ţara asta. Iată doar o parte din motivele care m-au făcut şi ieri şi azi, să mă simt în continuare foarte bine în trupa Teatrului Naţional din Iaşi, despre care cronicile vorbesc în termeni elogioşi.
Am avut parte de regizori foarte buni, cum au fost Cătălina Buzoianu, Radu Penciulescu, Mihai Dimiu. Acum vine din urmă o trupă mai tânără de regizori, dintre care mulţi au fost studenţii lor. Printre aceştia este şi actualul director al Naţionalului ieşean, Cristian Hadjiculea. Teatrul românesc are tradiţii mari, frumoase, nu o să moară, nu o să ducă lipsă de mari personalităţi ale regiei, actoriei, scenografiei.

În Decembrie 1989 eraţi în grupul binecunoscut al disidenţilor ieşeni: Luca Piţu, Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Alexandru Călinescu şi alţii ca ei, care au dat semnalul revoltei împotriva sistemului totalitar ceauşist.

Şi eu şi soţia eram apropiaţi de cercul lor de prieteni. Noi nu pretindem că am fost chiar în linia întâi a disidenţilor. Oamenii aceştia au avut curajul să lupte cu un sistem odios, păcat că acum sunt uitaţi. Unii nici nu mai sunt printre noi… Luca Piţu s-a prăpădit săracul, mult prea devreme.
Eu şi cu nevastă-mea am transmis multe mesaje de-ale lor, mai ales în străinătate, în special în Franţa şi Germania unde aveam prieteni. Dan a scris multe din mesajele pentru străinătate, la noi în casă. Am tristul sentiment că actele lor de curaj, nu sunt astăzi preţuite cum se cuvine.

Apropo de curaj, cum vi se par tinerii de astăzi, care din când în când, parcă mai au câte o zvâcnire cu iz protestatar?

Mulţi dintre tinerii de astăzi sunt foarte uşor de manipulat, inclusiv prin reţelele astea de socializare. Îmi pare tare rău că spun aşa ceva despre ei, dar eu aşa îi văd. Când au venit unii dintre aşa zişii tehnocraţi la guvernare, habar nu aveau ce să facă. Democraţia nu poate exista fără politică şi politicieni dar nici fără un electorat, bine informat. Dacă îi întrebi pe tinerii aceştia răzvrătiţi ce vor să facă şi cum să facă, cei mai mulţi dintre ei nu au habar. Mesajele acestea de pe Facebook trebuie să fie nu doar citite, ci şi înţelese, interpretate.

Care credeţi că este cea mai gravă boala de care suferă societatea românească?

Cred că sunt mai multe suferinţe. Manipularea, corupţia, impostura, lipsa unei clase politice cultivate, sunt cele mai grave probleme ale societăţii noastre.

Ce este familia pentru dumnevoastră?

Pentru mine acum, familia este căminul şi soţia. Eu nu am copii, nu o mai am decât pe soţia mea, care vine tot din lumea artei, a fost balerină, ea are foarte mare grijă de mine şi nu scap niciodată prilejul să-i mulţumesc pentru asta. Putem adăuga şi faptul că amândoi suntem mari iubitori de animale. În casa noastră din Sarărie îngrijim nu mai puţin de nouă pisici şi un câine foarte credincios. Când ajung acasă mă înconjoară, sar pe mine şi asta mă încărca foarte mult, mai ales când vin epuizat după vreun spectacol la teatru.

L-aţi cunoscut foarte bine pe poetul Mihai Ursachi „Magistrul” poeziei ieşene şi nu numai. El este autorul unor versuri care v-au făcut cunoscut oraşul natal: „Un om din Tecuci avea un motor, dar nu i-a folosit la nimic…” Cum interpretaţi acest text?

Eu am făcut tandem cu Mihai Urscachi la conducerea Teatrului Naţional. L-a chemat ministrul Andrei Pleşu din SUA şi m-a rugat să-i fiu director adjunct. Am colaborat foarte bine împreună. Magistrul sau Pelicanul cum îi spuneau prietenii, era un om special, deosebit, un mare poet.
Ne-am amuzat de multe ori pe seama acestor versuri scrise încă înainte de a şti că eu sunt din Tecuci. Mihai terminase germanistica la Iaşi, era un mare iubitor al culturii germane, îl preţuia foarte mult pe Friederich Hölderlin. Cred că versurile acestea despre „un om din Tecuci” au ceva din muzicalitatea poeziei germane. Lui i-a sunat bine muzicalitatea versurilor, cadenţa cuvintelor, sonoritatea lor. Nu a fost o răutate la adresa Tecuciului, sau a vreunui om din acest oraş. Toată poezia lui Mihai Ursachi este plină de muzicalitate… El nu putea scrie cu răutate.

Dar, Dumneavoastră, un om din Tecuci, ce puteţi spune despre oraşul acesta?

Tecuciul reprezintă pentru mine Paradisul pierdut, pentru că eu am iubit foarte mult locul acesta. Nu mai am pe nimeni acolo, doar mormântul bunicilor. Am vie în memorie imaginea cartierului „Nicolae Bălcescu”, în care am locuit, cu străzi prăfuite, şcoala, biserica, sunt multe locuri dragi acolo. Şi încă ceva: simt şi acum în nări mirosul de lapte afumat, fiert în ceaun, de mama mea, Dumnezeu să o ierte! La un moment dat chiar mă gândeam să mă retrag acolo… Pentru mine Tecuciul a fost şi rămâne o imagine frumoasă, pe care nu o poţi uita.

Viorel BURLACU