George-Purcaru-la-Tecuci-2013

GEORGE PURCARU – Pentru mine Tecuciul este un loc special (II)

Reporter – Dle Profesor, vă propun ca în acest dialog să nu vorbim nimic despre cutremure. Pentru început vă rog să vă amintiţi câteva secvenţe din copilăria dvs.

G.P. Am învăţat primele clase primare la Barcea, după care am continuat la Şcoala nr. 4, astăzi Şcoala „Ion Petrovici” Tecuci. De aici mi-l amintesc cu mare drag pe profesorul Caloianu, care mă lauda des la părinţii mei, neştiind că îmi făcea mai mult „rău”, pentru că tata mă punea şi mai mult să învăţ. Tatăl meu a fost profesor şi director la Liceul Agricol şi s-a ocupat mult de pregătirea mea şcolară. Îmi aducea tot felul de cărţi, pe care mă punea să le citesc şi să-i vorbesc apoi despre ele.

Reporter – Liceul unde l-aţi făcut?

G.P. Am învăţat la Liceul „Calistrat Hogaş” şi sunt foarte mândru de asta. Aici am avut ocazia să învăţ carte cu adevărat. De multe ori îmi amintesc cu plăcere de profesoara Voinescu, de la care am învăţat în mod profund gramatica limbii române; de doamna Lenuta Neagu, prof. Pascovici şi mulţi alţii pe care îi preţuiesc la fel de mult. Profesorul Aurelian Petica, de la care am deprins dragostea de matematică, a venit special în Bucureşti la facultate să-i vadă pe cei doi foşti elevi ai lui: Alter Moise şi George Purcaru, ajunşi studenţi la matematică.

Reporter – Despre mama dvs. ce ne puteţi spune?

G.P. Mama mea se trage din familia scriitorului Calistrat Hogaş, iar un unchi de-al ei, Turtureanu, a fost prefect de Tecuci. Un văr de-al ei era rectorul Institutului de arhitectură din Bucureşti, drept pentru care, iniţial voia să mă facă arhitect. La proba de desen am căzut pe scări, am vărsat tusul pe planşe şi în fine am fost decorat cu nota doi. În toamna am intrat la matematică odată cu colegul meu de liceu, Alter Moise.

Reporter – Cum aţi ajuns la seismologie?

G.P. În anul patru se organizau simpozioanele studenţeşti, în cadrul cărora eu am vrut să merg cu o lucrare de astronomie. Nefiind niciun student la seismologie, decanatul a hotărât să mă înscrie pe mine, cu încă doi colegi. Aşa am ajuns studentul profesorului Gh. Petrescu, fondatorul seismologiei româneşti.

Reporter – În ce condiţii aţi plecat din ţară?

G.P. După multe cereri, audienţe şi rugăminţi am primit în anul 1974, aprobarea să merg pentru perfecţionare la Institutul NORSAR din Norvegia. Aici am lucrat cu marele savant japonez Keiiti Aki, fondatorul seismologiei moderne. Cât am stat în Norvegia, mi-am luat doctoratul în Finlanda şi am prezentat la Universitatea Cambridge lucrarea mea de predicţie a cutremurelor.

Reporter – Dar în Germania cum aţi ajuns?

G.P. Întâi am vrut să merg la Londra, dar nu mi-a convenit oferta universităţii şi am plecat la Paris. Nici aici nu am găsit postul pe care mi-l doream, aşa că m-am îndreptat spre Frankfurt, la Institutul de seismologie, al cărui director mă cunoştea din Norvegia.

Reporter – Să înţeleg că aţi rămas legal în străinătate?

G.P. Eu am plecat din ţară în 1974, cu paşaportul acela verde, de turist. La Oslo însă am aflat şi de posibilitatea de a obţine paşaportul albastru, de cetăţean roman cu domiciliul în străinătate. După numeroase memorii şi rugăminţi am primit acel document şi din 1975 locuiesc la Frankfurt. Ulterior au venit aici soţia şi fiica mea.

Reporter – Fiica dvs locuieşte tot în Germania?

G.P. Aş putea spune că şi acolo şi în România. Mai exact fiica mea, după ce a terminat liceul în Germania, a urmat facultatea de medicină din Bucureşti. Acum este medic la un spital din Frankfurt, are un cabinet modern în Bucureşti şi în paralel pregăteşte şi o lucrare de doctorat prin Ministerul de Externe roman.

Reporter – Vă veţi stabili în Bucureşti?

G.P. Mi-am cumpărat o locuinţă aici, dar deocamdată nu am luat nici o decizie. Mai am încă mult de lucru la institut, plus alte câteva proiecte ştiinţifice în care sunt implicat. Chiar dacă mă voi stabili în Bucureşti, Tecuciul rămâne un loc special, pentru că aici este locul în care am început să visez şi unde revin mereu cu bucurie.

Sursa: volumul „Memoria hârtiei”
Autor: Viorel Burlacu
Viaţa liberă – decembrie 2005